La Sarajevo, în 1914, focul de revolver care l-a ucis pe moștenitorul tronului habsburgic, arhiducele Franz Ferdinand, a declanșat, în ciuda dorințelor și a așteptărilor, un război mondial care a durat, practic, aproape o sută de ani. 

Explozia accidentală a unei mine plasate în apele portului Sevastopol, baza flotei ruse din Marea Neagră, ar putea repeta această ispravă și omenirea, tot cu ochii după pace, ar putea „aluneca” într-o altă conflagrație globală.

ADMINISTRAȚIA BIDEN ÎN CĂUTAREA ALIAȚILOR PIERDUȚI

Președintele Joe Biden și-a fixat ca prioritate de politică externă refacerea alianței trans-atlantice, șubrezită, dacă nu chiar distrusă, de predecesorul său, Donald Trump, precum și revenirea SUA în poziția de lider al acesteia. Într-un atare scop: a dat asigurări că articolul 5 al Tratatului de la Washington (clauza de federalizare „toți pentru unul, unul pentru toți”) va fi aplicat cu sfințenie, fără să mai ceară membrilor NATO finanțarea securității lor prin mărirea contribuțiilor la bugetul alianței; a readus Ucraina și Marea Neagră pe agenda priorităților geo-strategice americane; a trimis Rusiei avertismente de o severitate care a depășit retorica Războiului rece. O asemenea abordare tinde a demonstra europenilor că Washingtonul are din nou Europa în capul listei priorităților sale și că SUA rămân o putere ... europeană (sic!).

Cât privește recuperarea poziției de lider al „lumii libere”, necesară inclusiv pentru a restabili autoritatea Casei Albe în interiorul federației americane, s-a recurs la metoda moralizării și sancționării celor care nu respectă valorile și instrucțiunile SUA. De-a lungul a numai câtorva zile au fost aspru mustrate Rusia, China și Iranul.

Celei dintâi i s-a cerut, sub amenințarea unor noi sancțiuni, să abandoneze Crimeea, care „este Ucraina” (apud Joe Biden), și să pună capăt intervenției în Donbas, dar și să renunțe la construcția gazoductului contractat cu Germania. Altminteri chiar și companiile occidentale care nu respectă respectivele directive ori stânjenesc aplicarea lor, ar urma să fie pedepsite. În general, s-a spus că SUA va trage Rusia la răspundere pentru abaterile sale de la regulile sistemului internațional... american.

Celei de a doua, după ce – gafă diplomatică sau aroganță hegemonică vecină cu mârlănia – i-a aplicat noi sancțiuni doar cu o zi înaintea primei întâlniri între Secretarul de stat american, Antony Blinken, și omologii săi chinezi, i s-a pus în vedere că SUA sunt gata să intervină întru apărarea drepturilor omului și a valorilor democratice în Xinjiang (regiunea uigură), Tibet și Hong Kong, toate teritorii asupra cărora Chinei este în drept a-și exercita suveranitatea. În acest sens, domnul Blinken, a declarat, foarte încurajator, că „noua administrație Biden va gestiona relațiile cu China de pe o poziție de forță”, și că SUA va „ține responsabilă China pentru abuzurile săvârșite asupra sistemului internațional”, ca și pentru „amenințarea stabilității în regiunea indo-pacifică, incluzând Taiwanul”.

Celui de al treilea, i s-a pus în vedere că SUA nu va ridica sancțiunile impuse prin încălcarea tratatului din 2015 privind programul nuclear iranian, decât după ce Iranul își va îndeplini obligațiile asumate prin acel tratat, între timp denunțat de administrația Trump, fără acordul aliaților săi europeni. Cu alte cuvinte, SUA va reveni într-un raport consensual după ce Iranul își va fi îndeplinit obligații pentru care nu mai există temei contractual. Este ca și când ți se cere să livrezi o marfă fără nici o garanție contractuală, urmând ca prețul să fie convenit cu bunurile deja aflate în depozitul cumpărătorului. Evident, aceasta este o formă de a ține Iranul răspunzător pentru încălcarea ordinii internaționale create de America. Și pentru a nu exista dubii, s-a procedat și la bombardarea bazelor unor organizații para-militare presupus pro-iraniene, situate la granița... siriano-irakiană.

Negreșit, toate aceste gesturi sunt cele ale unui lider. Un lider cu pantalonii puțin rupți în fund, cât timp în propria-i casă se răspândește anarhia și dogmatismul cultural. Ironia și disprețul cu care aceste admonestări au fost primite de destinatari, măsoară distanța dintre obiectiv și mijloace, reamintind că tot ceea ce este excesiv este derizoriu.

ECHIBRUL ALIANȚELOR CU GEOMETRIE VARIABILĂ ȘI PERICOLUL ALIANȚELOR RIGIDE

În lucrarea sa „Ordinea mondială”, Henry Kissinger observă că, după Congresul de la Viena din 1815, consecutiv îndepărtării lui Napoleon I, pacea lumii a fost păstrată, timp de un secol, grație sistemului numit „concert al națiunilor”, care descuraja tentațiile imperiale / expansioniste asigurând echilibrul puterilor adverse prin formarea unor alianțe cu geometrie variabilă. Când într-o parte se ridica o putere interesată în declanșarea unui război, actorii preocupați de perpetuarea păcii, respectiv a status quo-ului, se asociau până când ajungeau la un nivel al puterii lor cumulate care, prin echivalența cu puterea potențial agresoare, făcea succesul agresiunii fie imposibil fie incert fie descurajant de costisitor.

La începutul secolului al XX-lea, își continuă Kissinger observația, protagoniștii concertului națiunilor au ajuns să formeze alianțe permanente, respectiv cu geometrie fixă și obligații de federalizare strict definite, care nu mai urmăreau salvgardarea păcii, ci maximizarea șanselor pentru victoria în război – Puterile Centrale și Antanta. Rezultatul a fost acela că un incident, totuși, marginal ca importanță la scară istorică, atentatul de la Sarajevo, a împins omenirea în război deși, așa cum o arată azi documentele de arhivă, aproape nici un lider important al timpului nu dorea declanșarea unui asemenea conflict militar.

După terminarea celei de a doua faze a războiului început în 1914, adică la finele celui de al Doilea Război Mondial, pacea a fost menținută prin echilibrul terorii nucleare. Aceasta a fost cheia ordinii bipolare care a făcut ca războiul să se mențină rece. Potrivit lui Robert Kagan, numai efectele devastatoare ale unui conflict nuclear au putut îndepărta spectrul războiului, în condițiile în care arma nucleară era deținută practic doar de două superputeri, SUA și URSS, fiecare având propriul său bloc de state aliate.

Astăzi armamentul de distrugere în masă este la dispoziția a sumedenie de actori statali și para-statali. Mulți dintre aceștia nu sunt parte la nici un acord de neproliferare și nici nu și-au asumat obligații cu privire la producerea și utilizarea energiei atomice. Prin urmare, fiecare crede că, la rigoare, ar putea prevala în cadrul unei confruntări la scară locală sau regională implicând arme de distrugere în masă. În asemenea condiții, numai printr-un sistem de alianțe flexibile se poate ajunge la acel echilibru între puterile aflate în concurs care, în fiecare caz concret, să descurajeze recurgerea la război. Ceea ce depinde foarte mult de dezideologizarea relațiilor internaționale; căci, în materie de ideologii, ca și în cazul credințelor religioase, fiind vorba de convingeri personale, toate lumea are dreptate, întrucât nimeni nu are argumente. Or, acolo unde nu sunt argumente nu poate exista nici compromis.

Pornind de la aceste principii teoretice, ceea ce vedem că se petrece azi sub ochii noștri, într-o lume înarmată până în dinți, este tendința de formare a unor alianțe cu geometrie fixă așezate pe un fundament dogmatic.

SUA, după cum am văzut, este gata să tragă la răspundere pe toți cei care nu respectă valorile sale, transpuse în modul său specific de organizare a societății. Aceasta conduce la formarea unui bloc căruia, în mod firesc, i se opune blocul celor care nu împărtășesc valorile americane. Când unul dintre aceste blocuri se consideră suficient de tare pentru a nu ceda sau pentru a trece la convertirea forțată a celuilalt, războiul poate începe în orice moment.

Dacă în cadrul unuia dintre aceste blocuri, din indiferent ce motive, puterea unui membru scade sau puterea unuia crește, și astfel raportul de putere între blocuri se schimbă, de asemenea, tentația tranșării concurenței prin război devine irezistibilă. Pentru a ocoli dezastrul, cel puțin prin evitarea „războaielor religioase”, dezideologizarea relațiilor internaționale este obligatorie. Din păcate lucrurile evoluează în direcția opusă.

Sesizând pericolul, câțiva membri ai Consiliului Atlantic au dat publicității un articol în care își exprimă convingerea că politica americană constând în a cere altora (în special Rusiei) să își schimbe regimul politic, întemeindu-se pe valorile americane și pe preluarea modului de viață american, este sortită eșecului întrucât se găsește sub semnul unei viziuni utopice. Rusia (ca și China) este statul unei culturi străvechi, diferită de mult mai tânăra cultură americană, și, la dimensiunile uriașe ale acestei țări, niciodată organizarea societății americane nu va putea fi transplantată cu succes acolo; sau asta ar lua secole de așteptare. Prin urmare, administrația americană este sfătuită să renunțe la actuala abordare neo-conservatoare și să vadă cum poate defini solidaritatea de interese globale între Rusia și SUA, pentru ca, pornind de la aceasta, să promoveze, în respectul diversității, proiecte strategice comune la scară universală. Găsim aici de o poziție ținând de teoria realismului politic, care a trezit o reacție furibundă, de factură inchizitorială, din partea celorlalți membri ai ong-ului cu pricina.

BLOCUL EURO-ATLANTIC, BLOCUL INDO-PACIFIC ȘI BLOCUL EURO-ASIATIC 

În acest timp, pe teren, lucrurile avansează repede.

După ce, deja, anul trecut, NATO a stabilit să își sporească prezența armată pe teritoriul statelor membre aflate în „linia întâi” a frontului oriental (deci, în proximitatea frontierelor Rusiei), pe 13 martie 2021, cu prilejul celei de a douăsprezecea reuniuni desfășurate în cadrul „Dialogului de securitate SUA-Ucraina”, generalului-locotenent (r) Ben Hodges, fost comandant al forțelor terestre ale SUA în Europa, a recomandat ca marina română (deci, forțele navale ale unui stat membru al NATO) și marina ucraineană (deci, forțele navale ale unui stat nemembru al NATO) să plaseze mine în apele Mării Negre din jurul Crimeii, cu scopul de a limita capacitatea de mișcare a flotei ruse. Generalul a adăugat că, potrivit estimărilor sale, Rusia va folosi primul pretext (de pildă o criză umanitară generată de lipsa apei potabile în Crimeea, pe care, în condițiile războiului din Donbas, Kievul refuză să o furnizeze) pentru a controla întregul litoral pontic al Ucrainei și a o izola pe aceasta de mare, în condițiile în care Marea Neagră „este esențială pentru Kremlin”, dar și în care „suveranitatea Ucrainei este direct conectată cu tot ce se întâmplă cu vecinii săi” din această regiune.

Că generalul american are dreptate cu privire la diagnostic, se poate vedea din nivelul tot mai ridicat, sub aspect calitativ și cantitativ, al armamentului și trupelor amplasate de Rusia în Crimeea. Guvernul rus a anunțat noi manevre de amploare în Marea Neagră pentru primăvara în curs.

Tratamentul prescris de amintitul general este, însă, îndoielnic. Flexarea mușchilor de către Rusia, nu poate fi în nici un fel descurajată printr-un exercițiu de pantomimă marțială efectuat de către Ucraina și România în largul coastelor Crimeii. Cum NATO, ca alianță defensivă care nu a adoptat, încă, oficial doctrina apărării prin atac preventiv, nu pare a dori să provoace Rusia, ceea ce se urmărește este implicarea României în nume propriu, pentru ca mai apoi, în cazul vreunui act de retaliere, să fie pus în aplicare articolul 5 al tratatului de la Washington. Sporirea efectivelor NATO în România, Polonia și statele baltice, chiar dacă nu este rezultatul unei asemenea logici, o sugerează și o face perfect verosimilă. Astfel, insecuritatea aferentă războiului civil din Ucraina ar fi importată în spațiul NATO și ar transforma disputa internă ucraineană într-o dispută declarat internațională. 

Pe când erau emise aceste îndemnuri euro-atlantice, din regiunea Pacificului, ministrul japonez al apărării anunța că, renunțând la tradiția postbelică a neangajării militare în afara granițelor naționale, Japonia va efectua manevre armate în Marea Neagră, împreună cu Ucraina; deci, posibil, și cu România. De unde până unde anexarea Crimeii de către Rusia, interesează Japonia într-atât încât să își trimită soldații tocmai la Pontul Euxin? Dincolo de aspectul valorilor, oricând la dispoziție pentru a fi invocat, mai concret și mai convingător este motivul litigiului dintre Tokyo și Moscova referitor la câteva insule din arhipelagul Kurilelor, ocupate de URSS la finele celui de al Doilea Război Mondial și revendicate azi de japonezi. Prin urmare, Japonia, în asociere cu Ucraina și, cu certitudine, încurajată de SUA, încearcă să implice Rusia într-o confruntare pe două fronturi.

Ne îndreptăm deci spre un posibil nou război al Crimeii, de astă dată de nivel mondial, la amorsarea căruia scufundarea, într-un gest de nervozitate necontrolată, a unei șalupe aparținând gărzii de coastă ruse sau doborârea unui avion de supraveghere ucrainean, poate face din Sevastopol, un alt Sarajevo.

Evident că această abordare are darul de a consolida alianța ruso-chineză, bazată pe ideea pluralismului valorilor și a unei ordini internaționale consensuale, în opoziție cu monismul valorilor și ordinea globală reglementată unilateral de cei care pot relativiza forța dreptului întrucât pot dispune de dreptul forței.

În același timp, cu evenimentele descrise, pe 11 martie  2021, diplomația americană a convocat o reuniune online la vârf cu India, Japonia, Coreea de Sud și Australia. În mod evident, de astă dată a fost vorba despre îndiguirea Chinei.

Nu mai este un secret că Washingtonul dorește să scoată la înaintare India într-o confruntare americano-chineză purtată prin intermediari. Un plan similar este hărăzit și pentru Japonia, chemată să fie activă în Marea Chinei, precum se implică și în Marea Neagră. Ultima dată când SUA a încurajat expansiunea japoneză în Asia, aventura s-a încheiat cu atacul de la Pearl Harbour.

Răspunsul Chinei a sosit mai repede decât se aștepta și el constă într-un parteneriat strategic pe o durată de un sfert de secol, încheiat cu Iranul, după mai mulți ani de negocieri, în aceeași formidabilă lună martie 2021. Un parteneriat similar, anticipat de niște impresionante contracte de investiții, se profilează a se conveni și între China și Pakistanul, desigur îngrijorat de apropierea Indiei de SUA. Ceea ce va crea mari probleme Washingtonului în Afganistan; desigur, spre bucuria Moscovei.

Se profilează așadar o nouă Antantă care articulează spațiul euro-atlantic cu cel indo-pacific, ambiționând să încercuiască noile Puteri Centrale euro-asiatice. Tobele războiului global sună mai asurzitor ca niciodată din 1945 încoace.

Și în tot acest timp, guvernul României impune populației să se retragă în casă după ora 20 pentru a lăsa libere șoselele și autostrăzile care traversează țara de la vest la est, și de la nord la sud, unind bazele NATO din Europa occidentală cu Marea Neagră, precum și bazele americane din România, răspândite între Turda și Constanța. Să fie asta pentru a se lăsa libertatea de mișcare virusului SARS-CoV2 sau celei a convoaielor militare purtătoare ale virusului unei noi conflagrații mondiale? Sub masca pandemiei Covid 19 se ascunde oare chipul hâd al unui război global?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News