După ce țara noastră a ratat top 1000 în clasamentul Shanghai, s-a vorbit mult despre eșecul României educate. Ce s-a întâmplat de am ajuns aici? Am discutat cu prof. emerit Mihai Coman care ne-a spus că, înainte de toate, trebuie să ne uităm la criteriile care fac acest clasament.

În ceea ce privește criteriile, calitatea educației (10%) se referă la prestigiul absolvenților, dacă au luat Premiul Nobel sau alte premii – deci accentul cade pe performanțele în cercetare ale absolvenților. Și aceasta pentru că se consideră că este normal ca universitățile să pregătească oameni care au primit competențele necesare și pot fi buni profesioniști. Vorbim în acest ranking despre excelență, iar excelența se măsoară tot prin cercetare. Al doilea criteriu este calitatea cadrelor didactice (40%). Se măsoară clar prin performanța în cercetare, adică premii sau cât mai multe citări. Al treilea criteriu este cercetarea propriu-zisă (40%), care se măsoară prin apariția în publicații, reviste științifice, care au un factor mare de impact, adică sunt citate de foarte multe alte reviste, cărți etc.” Și performanța per capita (10%).

Clasamentul Shangai nu este un verdict. Este doar un indicator

Profesorul Mihai Coman a subliniat: „Clasamentul Shangai nu este un verdict. Este doar un indicator. Adică nu îți spune că ai tumoră și vei muri în următoarele săptămâni. Îți spune că ceva este foarte bine sau că ceva nu este în regulă în raport cu un set de criterii. În plus, clasamentul Shangai nu este singurul sistem de ranking academic. Mai sunt și altele făcute pe baza altor criterii. Dar clasamentul Shangai este, probabil, cel mai prestigios și este considerat cumva extrem de important în brandingul universitar – e ca și cum ai câștiga în cinematografie premiile de la festivalul de la Cannes”.

„La cele două mari criterii care aduc 80% din punctaj (calitatea personalului academic și activitatea de cercetare), universitățile românești au adunat, în ultima decadă, tot mai puține puncte. În acest clasament, nu sunt mereu aceleași 2.500 de universități. Chestiunea este că vin altele din spate. Ceea ce ne-a surprins este că nu numai universități asiatice, dar și universități din Polonia, din Cehia, Ungaria, Serbia, Lituania, Estonia etc au intrat cu mult aplomb în top”, a spus prof. emerit Mihai Coman pentru DC News.

„M-am uitat pe ce s-a scris în presă despre acest clasament. Mi-au atras atenția doi poli ai dezbaterii: punctul de vedere al lui prof. univ. Daniel David, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca și alte păreri ale mai multor cadre didactice, politicieni și intelectuali: primul pune accentul de deficiențe structurale, iar ultimii susțin că de vină pentru această decădere este lipsa de bani.

Rectorul Daniel David s-a referit o slăbiciune structurală a sistemului: caracterul autarhic. Dacă te uiți la marile universități care se află în fruntea clasamentului, vei vedea că sunt o sumă de domenii din toate câmpurile cunoașterii, adică în ele găsești și medicină, și inginerie, și arte, și științele naturii, și domenii socio-umane etc, în timp ce universitățile noastre sunt extrem de compartimentate. Acest lucru vine din comunism (crede prof. David) sau mai de dinainte, din perioada secolului XIX în care sistemul universitar românesc s-a construit. Compartimentarea aceasta le scade forța. Este ca și cum ai compara o mașinărie extrem de complexă, cum ar fi o navă cosmică, și o motocicletă. Noi suntem motocicletă, adică avem un motor în doi timpi și cu asta basta! 

Rectorul Daniel David și rectorul Mihnea Costoiu au fost cei care anul trecut au început un ambițios proces de consortizare. UBB a preluat Universitatea din Reșița, are un contract de integrare cu Universitatea Goldiș din Arad, iar Universitatea Politehnică București a terminat fuziunea cu Universitatea din Pitești (și a încercat fuziunea și cu Universitatea Maritimă din Constanța). Ideea este că acest lucru mărește puterea științifică a universităților, pentru că domeniile sunt mai vaste, aplicațiile la granturi au o paletă mai largă, iar șansa de publicare în reviste cu ranking înalt crește.

De vreo 20 de ani, din când în când, se discută diverse proiecte de a crea consorții. La început ideea era ca universități private să se integreze în universități de stat, astfel încât să se creeze consorții. Apoi a mai fost ideea unui consorțiu bucureștean, un grup pe științe de tip politehnic-ingineresc-medical, altul pe socio-umane și artistice, dar planul a căzut. Acum, imediat ce Daniel David a spus că este necesar acest lucru, a sărit un cadru de conducere de la Universitatea de Medicină din Cluj spunând că așa ceva nu se poate, că nu este nevoie și că ei se descurcă singuri (evident între 1000 și 2500 conform rankingului Shanghai). Deci există această rezistență a aristrocrației academice împotriva fenomenului consortizării, proces prin care s-ar putea mări potențialul științific al universităților noastre”, a spus prof. emerit Mihai Coman.

De asemenea, multe voci consideră că România a ratat în clasamentul Shanghai pentru că foarte puțini bani sunt investiți în cercetare. Prof. emerit Mihai Coman este de părere că problema banilor - lipsa lor fiind o realitate veche de trei decenii – și o posibilă creștere spectaculoasă a acestor fonduri nu rezolvă problema. Ne-a explicat de ce și așa am ajuns cu discuția la tema plagiatelor:

„Noi știm, de 30 de ani, că nu sunt bani pentru cercetare. Și până acum câțiva ani, chiar cu fonduri precare, universitățile românești se clasau în primele 1000 după criteriile Shanghai. Și dacă ar veni bani, eu cred că lucrurile nu ar merge cu mult mai bine. Am să explic acest lucru pornind de la un subiect arhidiscutat, dar care este ca un aisberg: arată o parte mică la suprafață și ascunde în adâncime lucrurile grave.

Toată agitația în jurul plagiatelor a fost condusă de jurnaliști și politicieni împotriva politicienilor plagiatori, în ideea că dezvăluirea acestui malpraxis academic ar compromite cariera lor politică. Eu nu cunosc niciun caz de politician care a pierdut alegerile fiindcă a fost desemnat ca plagiator. Au fost aleși chiar dacă erau în închisoare, de exemplu. Pentru votantul obișnuit, chestiunea aceasta nu spune nimic, e nouă hoție care se adaugă la coroana de abuzuri care alcătuiește imaginea negativă a politicienilor. După toată tevatura aceasta, lumea a rămas cu impresia că singurii vinovați sunt plagiatorii-politicieni.

Consecința negativă a acestei politizări a chestiunii plagiatelor este că au fost ignorați principalii vinovați, adică profesorii care au validat tezele plagiate și au acordat titlurile. Iar acest fenomen nu se reduce la politicieni sau alte autorități doritoare de titluri universitare – el devine, în multe, prea multe locuri, un mod de funcționa al sistemului de promovare academică. Cohorte de oameni, recomandați numai de relațiile lor, încropesc tot felul de (așa-zise) teze si obțin titlul de doctor, de cele mai multe ori de la aceleași comisii.

S-au creat structuri clientelare care trag în jos standardele tezelor de doctorat, ale celor de abilitare sau ale concursurilor de titularizare. Nu știu câte din doctoratele de acest fel nu vor fi și (semi)plagiate, ca să mă exprim elegant, adică făcute din alte teze, care nu se află în băncile de date digitalizate - și atunci apare grad de similitudine 1-2-3%, dar lucrarea este clar copiată. Cantitatea mare de doctorate care au fost oferite diverselor clientele a permis unor oameni cu un nivel scăzut să intre în câmpul academic și să crească, ocupând acum poziții de coordonare științifică în incredibil de numeroasele școli doctorale din România. Excelența academică a fost înlocuită cu mediocritatea serviabilă, cercetarea cu reproducerea mecanică de platitudini, iar vocația performanței cu mimarea ei. Altfel spus, anormalul devine normă!

Corpul academic românesc a fost virusat de un număr foarte mare de oameni care nu au ce căuta acolo și care nu au competențe și abilități pentru cercetare - publică prin tot felul reviste autohtone, nu pot pătrunde în publicațiile prestigioase și sunt ”no name” în domeniul științific respectiv. De ei nu a auzit nimeni, nici măcar la Ruse sau la Debrecin.

Chiar dacă s-ar pompa mai mulți bani către universități, pentru cercetare, standardele noastre nu ar crește pentru că acești oameni nu sunt competitivi ca cercetători. Un personaj care a ajuns fără muncă serioasă, doar prin relații, pe poziții academice, nu poate și nu știe să realizeze o cercetare care să îndeplinească standardele moderne și care să fie competitive pe plan mondial. Așa cum se măsoară forța științifică a unei universități - 40% la cadre didactice pentru citări, 40% publicații în reviste cu impact foarte mare, această forță depinde de calitatea științifică a corpului profesoral.

În primul rând, trebuie să ne uităm la potențialul celor care ar trebui să aducă 80% din puncte – și pe care ar urma să-i finanțăm generos - și să vedem la fiecare unde și ce a publicat, unde și cum a fost citat. Adică să vedem dacă sunt competitivi și performanți pe plan mondial. Aici e ca în sport: dacă ai o echipă care nu este competitivă, nu te poți aștepta ca în calificările pentru europene sau mondiale să câștigi. Vei fi bătut întruna și te vei duce tot mai jos în clasamente”, a conchis profesorul Coman.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News