Dăncilă în Israel - moment istoric sau tristă mediocritate?

În funcție de aceasta decizie, există șansa ca România să o ia pe scurtătură în drumul spre democrație și prosperitate.

Reamintim, pe scurt, cum s-a ajuns în acestă situație, când mutarea ambasadelor la Ierusalim a scindat America de Europa. În 1996, Congresul american a stabilit să mute ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, capitala multimilenară a Israelului. Din cauza protestelor din lumea arabă și în special a palestinienilor, Congresul a stabilit că decizia de a intra în vigoare legea poate fi amânată cu câte 6 luni. Asta au făcut președinții americani Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama. În primul său mandat, început pe 21 ianuarie 2017, și Donald Trump a amânat o dată decizia Congresului. Toamna trecută însă a hotărât să o pună în practică.

S-a ridicat un val de critici împotriva Washingtonului, atât din partea unor țări arabe, dar și din partea Uniunii Europene, în special a Germaniei. Din motive ce țin de prezența unui mare număr de arabi și musulmani în țările dezvoltate ale UE (peste 6 milioane trăiesc atât în Germania cât și în Franța), a legăturilor politice și comerciale cu statele din Orientul Mijlociu, Europa se opune mutării ambasadelor la Ierusalim și practic recunoașterii orașului capitală a statului Israel.

Reamintesc faptul că Israelul este un stat independent și suveran, recunoscut de cea mai mare parte a statelor membre ONU. Ca orice stat suveran, are dreptul să-și stabilească singur capitala. În cazul Israelului lucru nu este dificil fiindcă, în Țara Sfântă, Ierusalimul a fost desemnat capitală acum 3.000 de ani de regele David.

România are un parteneriat strategic atât cu SUA cât și cu Israelul, dar este și stat membru UE. Este unul dintre acele momente politico-diplomatice în care orice alegere ai face îți va antagoniza una dintre părți. În 1967, România lui Nicolae Ceaușescu a fost singura țară din lagărul comunist care nu a rupt legăturile diplomatice cu statul Israel în urma Războiului de Şase Zile. Faptul a condus între altele la o dezvoltare fără precedent a României, inclusiv la o relație specială pentru o țară comunistă cu Statele Unite, timp de mai bine de un deceniu. Când Ceaușescu a căzut definitiv în beția puterii, desigur că lucrurile s-au schimbat.

În Israel, acum, premierul Netanyahu așteaptă un semnal din partea premierului Viorica Dăncilă, o persoană mai puțin experimentată politic, dar care ține să urmeze linia politica trasată de președintele partidului din care face parte, Liviu Dragnea.

În urmă cu trei luni, premierul Benjamin Netanyahu l-a sunat pe președintele Klaus Iohannis pentru a testa reacția României. Președintele Iohannis a dat un răspuns diplomatic, în conformitate cu linia europeană. Folclorul urban de la București spune că, după ce a închis cu Iohannis, premierul Netanyahu l-a sunat pe Liviu Dragnea. Sesizând momentul politic crucial pentru ambele țări, Liviu Dragnea l-ar fi asigurat de sprijinul său. Imediat, președintele Camerei a făcut o declarație publică în favoarea mutării ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim. Din acest moment, la București s-a adăugat un nou front în războiul surd, desfășurat în special prin intermediul justiției, dintre Iohannis și Dragnea.

Decizia nu ar trebui să fie atât de dificilă, dacă Statele Unite ar fi ferme în a urma hotărârea președintelui Trump. Acum însă lucrările de mutare a ambasadei sunt blocate de aproape o lună, din motive birocratice ce țin de primăria orașului Ierusalim. De partea cealaltă, Bruxelles-ul și în special Berlinul nu ar accepta ca jocul politico-diplomatic de asemenea nivel să fie făcut de “corupta- corupților“ din Europa, adică România.

Adversarii mutării ambsasadei forțează lucrurile la București, avertizându-l pe președintele Iohannis că, dacă România va muta ambasada, el nu va mai conta, în restul de mandat pe care îl are, în faţa partenerilor externi, singurul partener de dialog devenind Liviu Dragnea. Nimeni nu spune însă  cum ar mai putea fi parteneri de dialog, dacă nu va urma gestul partenerului strategic. Va miza în continuare pe achiziția de armament american, fără să ceara nimic în schimb pentru România, sau va oferi un sprijin Washington-ului, comparabil cu momentul în care Bucureștiul a urmat neabătut America în razboaiele din Irak și Afganistan.

România, o țară făcută praf de războiul româno-român din timpul și de după deceniul pierdut din vremea lui Traian Băsescu, are de luat o decizie în următorul context: poziții contrare SUA față de UE; poziții contrare în majoritatea țărilor arabe și musulmane; război politic nemilos în plan intern între președintele Iohannis și coaliția majoritară. Importanța deciziei României este comparabilă cu cea admiterii țării în NATO și UE.

Probabil că lucrul cel mai înțelept pe care îl poate face Bucureștiul prin vizita premierului Dăncilă este un anunț de genul: a doua zi după ce SUA au ridicat steagul ambasadei la Ierusalim, România va face același lucru. Nu este o ruletă rusească, este un moment în care România trebuie pe de o parte să fie alături de doi parteneri strategic, SUA și Israel, și să dovedească în același timp că față de UE are tot respectul, dar și aceasta trebuie sa înțeleagă uneori că și cei mai săraci membri ai săi se întâmplă să mai aibă un interes național suprem.

Lucrul cel mai nefericit care ar provoca disprețul, atât din partea SUA cât și a Europei, ar fi ca premierul Dăncilă să nu dea niciun semnal din partea României în timpul unei vizite atât de așteptate. România ar rămâne astfel în locul în care a fost pusă, începând din ianuarie 2005 și până în zilele noastre: în trista mediocritate a lumii politice occidentale.