Dan Ciachir, dezvăluiri despre gruparea Criterion. „Am trecut pragul casei lui Barbu Brezianu”
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 17 sep 2022, 19:39
WhatsApp
foto ilustrativ pexels
foto ilustrativ pexels
Vă prezentăm partea a patra din ”Amintiri răzlețe” scrisă de către publicistul, memorialistul și scriitorul Dan Ciachir. 

Deşi nu m-a atras boema, ba chiar am evitat-o, îmi amintesc cu plăcere de unul dintre stâlpii ei de acum câteva decenii, actorul şi graficianul Nuni Anestin. Era fiul unui talentat publicist interbelic, Ion Anestin, consacrat de grafica satirică.

Inventase un personaj, Ion Ion, a cărui siluetă de om oropsit de administraţie apărea, în diferite împrejurări, pe prima pagină a elegantei reviste „Vremea”. Băiatul moştenise acest talent.

De statură mijlocie, cu o privire de om supărat şi cu urme de furuncule sau de vărsat de vânt pe faţă, Nuni Anestin era distribuit de regizorii de film în roluri secundare sau episodice de pistolar legionar ori de partizan anticomunist din munţi.

O forţă fizică aparte şi un îndelung exerciţiu sportiv îl făceau foarte respectat în localuri, unde aştepta să fie vexat ori luat peste picior de cei care nu-l cunoşteau ori îl subestimau.

Cu vreo 15 ani mai vârstnic decât mine, îmi acorda o protecţie ca de frate mai mare. Era un povestitor cu miez în ceasurile de relaxare, mai ales după întoarcerea dintr-o călătorie în Brazilia, pe care avusese şansa să o facă în anii ’70.

De câteva ori l-am surprins în flagrant de melancolie. Odată, spre sfârşitul lui august, aşezaţi într-o grădină de vară – singura masă ocupată –, mi-a vorbit de insinuările toamnei care întristează atât în Bucureşti, cât şi la 2 Mai, când nu mai rămân pe plajă decât câţiva vilegiaturişti... Tot atunci mi-a recitat, aproape sotto voce, versurile unui poet de cârciumă care îi plăcuseră şi pe care, la rândul meu, le- am reţinut: „Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi şi de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, din an în an,/ Îmi fumez pipa mea/ Sub un castan”.

În urmă cu două decenii am scris un articol despre Barbu Brezianu, intitulat Un tânăr de 88 de ani. Ultimul membru în viaţă al grupării Criterion – de o seamă cu Noica şi mai mare cu doi ani decât Cioran – era un om stenic, emanând bucuria de a trăi, deşi trecuse prin multe încercări. Era boier de viţă, nu numai scriitor şi intelectual rafinat. I-am făcut o primă vizită în 1994, în apartamentul mansardat din Piaţa Cervantes, care se desface din bulevardul Dacia lângă strada Galaţi. Avea un câine bătrân, orb, foarte blând, pe care îl iubeau mult atât el, cât şi soţia sa, o doamnă fermecătoare. Amândoi erau ataşaţi de monarhie şi de Regele Mihai I şi profund credincioşi. În tinereţe, Barbu Brezianu făcuse parte, ca şi Mircea Vulcănescu, din Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi. I-am reţinut observaţia că Petre Pandrea ilustra polul de stânga al generaţiei interbelice, amintindu-mi-o atunci când un fost deţinut politic, Demostene Andronescu, a spus că în „reeducarea de la Aiud” Pandrea trebuie socotit mai degrabă un profesor asociat, întrucât era marxist şi materialist, decât o victimă...

A doua sau a treia oară când i-am trecut pragul casei, Barbu Brezianu mi-a evocat atât de expresiv atmosfera de la Canal şi comportamentul exemplar al vlăstarelor boiereşti, între care cei doi fraţi Brâncoveanu, încât i-am cerut permisiunea să iau note şi să le public sub semnătura sa în „Cuvântul”. Iată câteva rânduri din textul acela: „Ne aflam la Capul Midia şi uneori noaptea, în clipele de răgaz, priveam luminile Constanţei, care ni se păreau mirifice aşa cum sclipeau în depărtare. Nu pot să uit imaginea aceasta a Constanţei. // Cel mai frumos spectacol pentru noi era cerul; bolta cerească în continuă mişcare. Şi noi privind-o, boierii, ţăranii, inocenţi ca nişte îngeri şi preoţii. Aceştia au fost cei mai demni la Canal”.

Pe strada Icoanei, la numărul 9, puţin mai sus de fostul restaurant „Moldova”, există o casă veche cu marchiză şi cu o curte mică. În curtea acelei case locuite de Petru Comarnescu aproape o jumătate de veac, a avut loc în anul 1929 întâlnirea unor scriitori şi intelectuali tineri cu Mateiu I. Caragiale, al cărui unic roman tocmai apăruse. Cotidianul „Ultima oră” a consacrat o pagină ilustrată cu fotografii acelui moment la care a luat parte şi Barbu Brezianu, în vârstă de 20 de ani. Îmi pare rău că nu l-am întrebat, deşi am avut prilejul, despre impresia lăsată de Mateiu I. Caragiale – un om scump la vedere – pe care a avut şansa să-l cunoască faţă către faţă.

Într-o zi din august 1994 am ajuns la Tarcău, schit redevenit mânăstire. După ce am ieşit din biserica pe care o ştiam din reproduceri şi gravuri, am fost îndemnat să merg într-o poiană aflată la câteva sute de metri, la părintele pustnic Nicodim, pe care l-am găsit, cu o foarfecă în mână şi cu o dulamă într-alta, în pridvorul căsuţei sale de lemn. Alături, pe masa neacoperită, rămăsese deschisă o carte a părintelui Stăniloae. Ochii albaştri, strălimpezi, ai pustnicului mi-au amintit
privirea marelui teolog.

Părintele Nicodim avea 87 de ani, fusese profesor la Seminar, apoi se călugărise, retrăgându-se în poiana aceea plină de verdeaţă, flori, păsări şi albine, în locuinţa sa unde – mi se spusese – nu făcea focul. M-a întâmpinat surâzând, ascultându-mă şi vorbind puţin. L-am întrebat dacă actul de cultură nu se găseşte cumva mai aproape de păcat decât de mântuire, așa cum credea Nae Ionescu...

„Nicidecum – mi-a răspuns –, de îndată ce în om există trei dimensiuni: materială, intelectuală şi spirituală.” Mi-a vorbit apoi despre infinitul din om şi de infinitul spre care trebuie să tindă omul.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?