Data actualizării: 25.07.2020 23:19
Data publicării: 25.07.2020 23:16

Cum se distrau bucureștenii în perioada postbelică: "Înșelătoare era viața cotidiană din centrul Capitalei"

Modalitatea în care se distrau bucureștenii cu bani, dar și oamenii simpli în perioada premergătoare finalului celui de-al Doilea Război Mondial dar și în perioada postbelică ne este prezentată de scriitorul Dan Ciachir.

Parfum de epocă

Pe 15 ianuarie 1945, guvernatorul Băncii Naţionale, Ion Lapedatu, fost ministru de finanţe, are strălucita idee de a contracara „leii roşii” imprimaţi de administraţia sovietică, ce începuseră deja să producă inflaţie. A fost emis atunci un milion de medalii de aur, fiecare piesă cântărind 6,55 grame, intitulate Ardealul nostru. Acestor medalii li se spunea „cocoşei”, întrucât semănau cu monedele de aur din timpul împăratului Napoleon al III-lea care aveau pe revers cocoşul galic. Medalia Ardealul nostru înfăţişa pe avers chipurile celor trei monarhi sub care s-au unit ţinuturile româneşti: Mihai Viteazul, Ferdinand I, Mihai I.

Oamenii care nu obişnuiau să mănânce caviar sau piept de fazan, nici nu beau whisky sau coniac franţuzesc în localurile de lux ale vremii, ci mergeau în bodegi şi restaurante obişnuite, specifice tradiţiei Capitalei, majoritatea având o estradă cu taraf de lăutari şi un gurist, au deplâns moartea lui Zavaidoc, cel mai mare cântăreţ de muzică lăutărească din România interbelică, răposat pe 13 ianuarie 1945. Omul pe care se băteau proprietarii de localuri, posesorul a trei automobile conduse de trei şoferi diferiţi, gata la orice oră din zi sau din noapte să fie la dispoziţia sa, sărăcise brusc şi murise la vârsta de 49 de ani, în aceeaşi zi cu una dintre fiicele sale.

Zavaidoc a avut o biografie puţin obişnuită. Astfel, în 1916, la 22 de ani, a cutreierat spitalele de campanie alături de George Enescu şi de Elena Zamora, cântându-le răniţilor. Le-a mai cântat răniţilor şi în Al Doilea Război Mondial, ajungând până la Tighina, transformând în şlagăr cântecul Soldăţelul lui tăticu’...

Un eveniment capital pentru ţară a fost revenirea părţii din Transilvania desprinsă de România în urma Dictatului de la Viena, aceasta petrecându-se pe 13 martie 1945. Stalin îşi dăduse consimţământul pe 9 martie pentru instalarea administraţiei române în Ardealul de Nord. Lăsase să se înţeleagă că doreşte mai întâi instalarea Guvernului Groza pentru a recunoaşte suveranitatea românească în Transilvania de Nord. Părea un gest de bunăvoinţă sau respectarea promisiunii că, în cazul în care România va rupe alianţa cu Germania – ceea ce se şi întâmplase la 23 august 1944 –, teritoriul răpit României pe 30 august 1940 îi va fi înapoiat. În realitate, arăta regretatul istoric Florin Constantiniu, Stalin decisese cu patru ani mai devreme asupra acestui gest politic: „Hotărârea Biroului Politic, în realitate a lui Stalin, se plasase pe poziţia consecventă a liderului sovietic exprimată încă de la 16 decembrie 1941 în discuţia cu ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden.”

Emblematică pentru vremea ei, această scenă consemnată de Ioan Hudiţă pe 17 februarie 1945 în Jurnal: „Pe la 1.30 am plecat cu toţii la «Continental» să luăm dejunul. La intrarea noastră, toată lumea de la mesele pe lângă care treceam se ridica în picioare şi îl saluta pe Maniu aplaudând. El continuă să se bucure de un imens prestigiu...”

În fiecare seară, la „Continental” cânta Orchestra Grigoraş Dinicu. Într-una din zilele săptămânii, concertul era retransmis de postul de radio naţional. La restaurantul „Coşna” din Piaţa Buzeşti, unde se produseseră artişti de mare talent, cântau acum Petre Alexandru şi soţia sa, Mia Braia. Vor lansa, în ultimele luni din 1947, şlagărul La fereastra unde doarme o pisică. Desigur, se cânta şi multă muzică de jazz în săli de spectacol şi în localuri. Sergiu Malagamba se producea pe scena Teatrului „Savoy”. Jazz s-a cântat curent la „Mon Jardin”, unde se producea formaţia lui Dinu Şerbănescu. Acolo, sotto voce, s-a cântat jazz chiar şi în anii’50.

În 1945 absolvă Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti Liviu Ciulei, care urmase aceste studii – în paralel cu Arhitectura – fără ştirea tatălui său, unul dintre cei mai mari şi bogaţi ingineri constructori din Bucureşti. Liviu Ciulei a debutat ca actor în rolul lui Puck din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare. Convingându-se că fiul său este realmente dotat pentru scenă, inginerul Liviu Ciulley (aşa îşi scria numele) a decis să-i dăruiască o sală de spectacol şi astfel a apărut, un an mai târziu, blocul de pe bulevardul Brătianu, la parterul căruia se află şi astăzi teatrul construit cu 75 de ani în urmă. Teatrul care astăzi poartă numele lui Constantin Nottara se chema în 1945 Teatrul „Odeon”.

[citeste si]

O noutate în ce priveşte chioşcurile de ziare din centrul Bucureştiului: încep să se găsească la standuri numere din „Pravda”, „Izvestia”, „Krasnaia Zvezda”, alături de cotidiene franceze şi britanice.

Pe 30 mai 1945 a avut loc aşa-numitul proces al criminalilor de război, care a dat şi pedepse cu moartea, însă numai în contumacie. Cu acest prilej, Pamfil Şeicaru, care se afla de aproape un an refugiat în Spania, a fost singurul ziarist care a primit această pedeapsă.

Pe 21 februarie 1946, Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, iar apoi al Transnistriei, cu reşedinţa la Odessa, a fost primul înalt român care a avut parte de un asemenea verdict. În 1947, mitropolitul Visarion a refuzat să-l cunune pe Regele Carol al II-lea cu Elena Lupescu, aşa încât a trebuit adus la Lisabona un preot al Bisericii Ortodoxe Ruse din exil, întrucât pe atunci în capitala Portugaliei nu se găsea absolut niciun cleric pravoslavnic. În mai 1955, la Paris, unde se stabilise, mitropolitul Visarion a condus slujba de înmormântare a compozitorului George Enescu. În fine, trebuie spus că atât ferma lui Pamfil Şeicaru de la Ciorogârla, al cărei teren ziaristul îl primise întrucât era decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, cât şi reşedinţa mitropolitului Visarion de lângă Mânăstirea Neamţ (aceasta aparţinând Bisericii) au fost făcute cadou de statul comunist lui Mihail Sadoveanu.

Numirea preotului Constantin Burducea în postul de ministru al cultelor în primul guvern Groza a prilejuit apariţia zicalei „Ca părintele Burducea/ Când cu steaua, când cu crucea”.

„Era în preajma alegerilor frauduloase din ’46, povesteşte scriitorul Theodor Cazaban. Beam o bere la o berărie care în timpul războiului se chemase Bavaria... În ’46 însă se chema Britania pentru că se schimbaseră aliaţii.

În perioada anilor ’45-’47, hipodromul din Bucureşti, unul dintre cele mai fastuoase din Europa, era foarte frecventat. Derby-ul din acel an a produs o surpriză de proporţii întrucât a fost câştigat de Mosquito, armăsarul lui E. Otulescu, guvernator al Băncii Naţionale. Toată lumea se aştepta ca derby-ul să fie câştigat de murgul Chihlimbar, însă, în pofida tuturor evidenţelor şi în dezacord cu antrenorul Ion Gheorghe, pătimaşul proprietar al calului a ţinut să îl înlocuiască cu altul.

Debutează scriitorii Pavel Chihaia şi Petru Dumitriu. „În nuvela Poteca de argint publicată în 1945 în «Universul literar» – povestea peste decenii Pavel Chihaia – am evocat aceste câmpii nesfârşite ale Dobrogei, care se întind dincolo de Nistru, de Volga şi de Urali, în marea Asie, în tainele de la capătul lumii. Apoi, în Torogai, al doilea roman din simfonia dobrogeană, am încercat să descriu tradiţiile legendare ale unei hoarde de tătari, care au supravieţuit pe aceste meleaguri.” Tot în 1945, Pavel Chihaia debutează şi editorial cu piesa La farmecul nopţii.

În vara anului 1944, un tânăr de 20 de ani, pe nume Petru Dumitriu, venea în vacanţă în ţară de la München, unde urma Filosofia şi începuse redactarea tezei de licenţă având ca temă teologia lui Jakob Böhme. Evenimentele de la 23 august l-au pus în imposibilitatea de a reveni în Germania. Debuta şi el în 1945 în „Revista Fundaţiilor Regale”.

Cu toată încleştarea politică, lumea se bucura de viaţă şi căuta să profite de libertate. Prima expresie a acestei bucurii o constituiau petrecerile. Reveionul, cum se pronunţa atunci, al anului 1945 fusese sărbătorit de unii, mai ales perechi tinere, la restaurantul „Aro” din Braşov sau la Cota 1400 de la Sinaia, ambele clădiri (hotel şi restaurant) constituind o emblemă a epocii interbelice. În vara aceluiaşi an, plajele dintre Mamaia şi Mangalia sunt pline de vilegiaturişti. La Eforie apare, la puţină vreme după bombardamentele asupra Hiroşimei, restaurantul „La Bomba atomică”. Un alt local, „Carmen”, este deschis de Fănică Luca. Într-un alt local din Eforie, frecventat de tineri amatori de extravaganţe, un pianist cânta pe texte de articole de ziar. Mai funcţiona la Eforie un soi de ruletă, numită în jargonul jucătorilor Bula. Ruleta obişnuită are 36 de numere, bula era un „rezumat” cu numai nouă numere. La Constanţa se găsea pe sub mână mătase de la paraşutele americane, bună de confecţionat cămăşi fine pentru domni şi furouri pentru doamne. Balcicul nemaiexistând între hotarele României, litoralul va avea centrul de greutate la Eforie, unde hotelul şi restaurantul „Bellona” constituiau o atracţie de lux, considerat un pandant al hotelului „Rex” din Mamaia, ambele proiectate de marele arhitect G.M. Cantacuzino.

Vara anului 1945 a fost una secetoasă, înăbuşitoare, ca o prefaţă la verile următorilor doi ani ale căror secete au intrat în istorie. Primarii Bucureştiului, oraş devenit metropolă în epoca interbelică, s-au gândit şi la împrejurimile Capitalei, de care oamenii se puteau bucura, în 1945, tot aşa cum se bucuraseră şi în timpul războiului. Astfel, la începutul anilor 1930 au fost amenajate două parcuri noi în apropierea Capitalei: Snagovul, cu 1.500 de hectare de pădure seculară, şi Băneasa, cu 125 de hectare. S-a avut în vedere şi amenajarea pădurilor de la Cernica, Comana, Plumbuita, Ţigăneşti şi Căldăruşani. Tot în aceeaşi perioadă, la Snagov a apărut un superb edificiu evocând Delta prin acoperişul său de stuf, prin debarcader şi prin micul său ştrand împrejmuit cu bârne. La parter se afla restaurantul, cu o grădină de vară, oferind o superbă perspectivă spre lac, ca şi ferestrele camerelor de locuit de la etaj. Era o casă de odihnă, proiectată de arhitectul Octav Doicescu, a salariaţilor Uzinei de Gaz şi Electricitate din Bucureşti.

Lozinca acelor ani, pentru oponenţii comuniştilor şi ai ocupantului sovietic, era „Regele şi Patria!”. Regele Mihai I era intangibil. Persoana sa nu a fost atinsă nici măcar cu o floare până la abdicarea sa silită din 30 decembrie 1947. Regele era omul decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” („Pobeda”) bătut în diamante. Ordinul acesta, instituit în anul 1943, era o decoraţie din platină având forma unei stele pentagonale pe care erau montate 174 de diamante. Cu acest ordin nu au fost decoraţi decât 12 cetăţeni sovietici, între care şi liderul Leonid Brejnev (căruia i s-a retras ulterior distincţia), şi cinci străini, între care Regele Mihai I al României, generalul Eisenhower, mareşalii Iosip Broz Tito şi Montgomery. Ordinul „Victoria” i-a fost înmânat Regelui Mihai I de către mareşalul sovietic Tolbuhin pe 19 august 1945, la Bucureşti, în Sala Tronului din Palatul Regal, în cadrul unei manifestări grandioase, urmată de o recepţie pe măsură. Pe lângă marea distincţie, Stalin îi făcuse cadou Regelui Mihai I un avion. De aceea, toată suflarea anticomunistă din România era convinsă că atâta vreme cât Regele se află pe tron – situaţie unică în raport cu celelalte ţări pe care Rusia voia să le comunizeze – există speranţă.

„Înşelătoare era şi viaţa cotidiană din centrul Capitalei – spune istoricul Şerban Rădulescu-Zoner evocând anii 1945-1947. «Cluburile» se redeschiseseră. Boierii mergeau cu nonşalanţă la Jockey-Club, ca pe vremuri, iar duminicile urmăreau, dintr-o tribună specială, cursele de cai la hipodromul «pentru galop», crezându-se cel puţin la Longchamps. (...) // Industriaşii se duceau să se destindă la «Automobil Club», pe strada Ştirbei Vodă, iar lumea din care făcea parte tata, la «Clubul Tinerimii». În acelaşi timp, la radio era multă muzică de jazz americană, încât auzeai mult mai puţin Occi ciornâie şi Kalinka. La cinematografe rulau cu predilecţie tot filme americane, cu Rita Hayworth, Bette Davis, Katharine Hepburn, Claudette Colbert, Paulette Godard, Joan Crawford, Gary Cooper, Humphrey Bogart, Fred Astaire, Spencer Tracy, Edward Robinson... În acea perioadă a rulat în premieră la cinematograful Luxor de lângă Grădina Icoanei (...) celebrul film Casablanca. // În 1944-1946, pe când rulau mai ales filme americane, dar şi englezeşti şi, într-o măsură mai mică, franţuzeşti, sălile erau arhipline. (...) În 1945, la Scala rula filmul Serenadă în Valea Soarelui cu actriţa-patinatoare cu Sonja Henie şi John Payne. Tineretul nu mergea atât pentru filmul în sine şi pentru cei doi protagonişti, cât, mai ales, pentru celebra orchestră Glenn Miller şi pentru melodiile In The Mood, Chattanooga Choo Choo şi Moonlight Serenade.”