Educația este temelia pe care viitorii adulți își vor construi scopurile în viață, modalitățile de a depăși obstacolele sorții și de a-și aduce alinare, speranțele și suferințele, reperele și altarele lor.

De ce unii oameni au aspirații mai mici față de alții? Pentru că nu li s-a insuflat din copilărie ambiția, urmărirea unor țeluri pe termen lung. Copiii ajung să fie ceea ce cred că sunt, ceea ce au fost învățați. Acestor copii li se transmite de mici că trebuie să se mulțumească cu satisfacerea nevoilor de bază și să nu își dorească să realizeze lucruri minunate în viața profesională, să nu își dorească să evolueze personal și profesional. Poate că nu au avut un model după care să se ghideze, cineva pe care să-l admire și care să le dea imboldul de a porni pe drumul spre visurile lor. 

Această lipsă de ambiție este adesea analizată în termeni de frică de eșec. Copiii care au o mare frică de eșec stau departe de provocări dificile și, mai mult, se mulțumesc cu obiective simple, care sunt ușor de atins. Sunt multe cazuri în care un adolescent care nu a promovat examenul de bacalaureat (sau alte examene), nu a mai încercat să-l ia. S-a mulțumit, astfel, cu alte activități care să-i dea iluzia că nu avea neapărat nevoie de diplomă, autoînșelându-se cu tot felul de mecanisme de apărare care să-i justifice lipsa de ambiție și voință.

Lipsa de ambiție a copiilor reflectă comportamentul părinților

Părinții petrec foarte puțin timp consolidând eforturile copiilor în realizarea sarcinilor dificile. Nu îi motivează, nu le dau avânt pentru a le depăși condiția, nu le explică beneficiile și efectele negative ale lipsei de ambiție. Prin urmare, copiii nu au reperele educației morale, nu sunt învățați să-și mobilizeze și stimuleze resursele personalității spre a reuși. În schimb, îi pedepsesc pentru eșecuri. Ca rezultat, acești copii evită activitățile pe care le percep ca fiind dificile, pentru a preveni eșecul și pentru a fi aprobați de părinți. În calitate de adulți, aceștia urmăresc obiectivele pe termen scurt față de ambițiile pe termen lung pentru a se feri de critica celorlalți și se angajează într-un comportament impulsiv, cum ar fi cheltuirea cu imprudență, fără a se gândi la viitor.

La polul opus sunt acei părinți autoritari care le impun copiilor standarde foarte înalte de conduită și obiective nerealiste, așteptându-se mereu doar la note mari, de 10. Acești părinți probabil că au fost crescuți în același mod, perpetuând comportamentul. Sau pur și simplu vor să-și realizeze obiectivele ratate prin intermediul copilului, considerându-l o extensie a lor. Copilul va trăi într-un stres continuu și cu frică, atingând performanțe școlare mari, dar fiind cu adevărat nefericit. Pentru că părinții nu îl vor aproba și nu îi vor da atenție decât atunci când va avea reușite școlare. Când nu va lua note mari, îl va pedepsi. Astfel, viitorul adult va ascunde o anxietate de performanță și va avea o stimă de sine ridicată, dar bazată pe distorsiuni de gândire. De la căutarea perfecțiunii din copilărie, va ajunge să creadă că este perfect și să caute atenție, nevoia de atenție și de a fi aprobat de ceilalți ascunzând nevoia copilului de atenție și afecțiune din partea părinților. Când va fi dezaprobat de cineva, când va avea un eșec, va simți, la fel ca în copilărie, că este neiubit și că i se face o nedreptate. Va izbucni în excese de furie sau crize de plâns, pentru a capta atenția celuilalt și va gândi distorsionat, în termeni absoluți, că toți ceilalți sunt inferiori sau ostili.

E nevoie de un echilibru în educația copiilor, de impunerea unor reguli realiste, în funcție de nevoile și limitele lor, de controlul comportamentului lor, dar și de afecțiune, de insuflarea unor repere morale, dar și de stimularea autonomiei, a libertății copiilor de a fi ființe unice, individuale.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News