Cum gândesc criminalii în serie. „Caz de carte”, petrecut în România reală, explicat de profiler-ul IGPR, Dorin Dumitrean

Î: „Ce cazuri de criminali în serie ne puteți detalia, ca să ne dăm seama cum gândesc aceștia?”

R: „În ceea ce privește dorința unui criminal în serie de a recunoaște, de a se juca cu anchetatorul, o cunoști până să te întâlnești cu el. Cum așa? Mă gândesc acum la un criminal cu 5 victime, care a primit condamnare definitivă cred că acum două săptămâni. Eu l-am caracterizat precum oglinda unui lac - acest om m-a frapat printr-un calm incredibil și o lipsă de reactivitate emoțională fantastică. La un moment dat, chiar îmbrăca forma unei admirații față de autocontrolul pe care îl avea, în momentul în care povestea ce a făcut cu cele 5 femei din viața lui, evident circumstanțial. Era un personaj vârstnic, pe care l-ai fi putut considera cel mai bun bunic. Capacitatea acestuia și plăcerea deosebită pe care o simțea, fără să dăm nume că nu are importanță, în a se juca cu toți anchetatorii pe care i-a cunoscut în anii aceștia de investigații, mă determină chiar să consider că acest caz a fost aproape unic.

Acele ore petrecute cu echipa de investigații și împreună cu el au meritat. Evident, într-o astfel de anchetă, când încerci să scoți la lumină un adevăr, nu te uiți la ceas, pentru că data viitoare să nu mai ai această ocazie. Mai mult decât atât, în această dinamică, de la interviu la interogatoriu, în momentul în care acesta a mărturisit și numai tu ca anchetator știi ceea ce a mărturisit și asta însoțește foarte bine probatoriul judiciar, nu trântești ușa să pleci, să ai o atitudine sfidătoare, arogantă, de genul - „te-am făcut”. S-ar putea să mai ai nevoie de el. Dacă a comis 4 crime, de ce nu a comis 5? S-ar putea să mai iasă un cadavru de prin nu știu ce lac sau puț.”

Î: „De acest caz știu și eu de mai multă vreme, era de mult timp în vizorul anchetatorilor, acum aflu în premieră că a avut loc o decizie definitivă. Vreau să vă întreb, s-au găsit sau nu cadavrele?”

R: „Nu, nu s-au găsit.”

Î: „Toate victimele erau soțiile lui?”

R. „Da.”

Î: „Erau patru sau cinci?”

R. „Cinci.”

Î: „Deci nu s-au găsit cadavrele?”

R: „Nu, iar asta nu e o problemă. Știți foarte bine că s-a militat pe această chestiune, dar sunt probe atât directe, cât și indirecte. Bineînțeles că decizia instanței s-a bazat pe un probatoriu extrem de solid. Dacă ar recunoaște până la capăt sau ți-ar livra minciuni îmbrăcate în adevăruri sau vice-versa, nu are importanță.”

Î: „Acesta e un caz de carte... el v-a mărturisit că le-a omorât pe toate cinci?”

R: „Plăcerea lui a fost aceea de a se juca cu noi despre ceea ce credem noi că știm, lăudându-se că mai are el câte un detaliu pe care l-am scăpat din vedere. Numai că noi ne ghidăm pe principiul societății regale britanice. E foarte interesant, au un motto - „nimeni nu poate fi crezut pe cuvânt”. Iar motto-ul meu în relație cu ceilalți, indiferent de calitatea penală pe care o au, pentru mine toată lumea minte și este o strategie mintală mult mai sănătoasă decât aceea de a porni de la indecizia că ăsta îmi spune adevărul sau mă va minți. Nu, în momentul acela trebuie să fii ca masa aceasta. Evident, trebuie să îți faci foarte bine temele de acasă.”

Î: „Dar, repet, el va spus unde le-a dus?”

R: „Ne oprim aici, nu dau mai multe detalii pentru că a fost un element atât de lipsit de importanță. Poți pica singur în capcana de a urmări cu obstinație recunoașterea faptelor. Îți poți fractura picioarele tocmai din cauza strategiei tale. Pe tine trebuie să te intereseze probatoriul judiciar și forța probelor, în condițiile care mai este un aspect - nu există probă mai importantă decât celelalte. În momentul în care probele se leagă, din punct de vedere psihologic, practic și tactic, nici nu are importanță dacă mie îmi spui adevărul sau nu, pentru că oricum nimeni nu este închis pe baza unei declarații. Nicio instanță nu face lucrul acesta, să se bazeze doar pe declarații, trebuie să ai niște probe foarte foarte solide. El trebuie să aibă parte de un proces echitabil și evident că toate părțile, avocații apărării și ai acuzării, sunt interesate să trateze.”

Î: „V-a spus motivul?”

R: „Motivul era în familia lui și în relația lui specială cu mama. Nicio femeie nu s-ar fi ridicat la nivelul imaginii mamei. Pentru el, toate femeile erau jos, erau sub mama lui. Iar dacă aceste femei nu se încadrau în această icoană a feminității și a maternității... dispăreai.”

Î: „Știți pedeapsa?”

R: „Douăzeci și șapte de ani cred sau pe viață. Dar acesta nu este singurul caz. A mai fost altul tot cu cinci victime. În fine, acesta a stat în penitenciar din 1974, a făcut cred că șaptezeci și șase de ani sau ceva în genul acesta, iar două din cinci victime n-au mai fost găsite pentru că distrugerea a fost iremediabilă.”

Î: „De ce sunt atât de sadici?”

R: „Sunt două orientări de gândire și ceea ce vă spun nu este din punct de vedere teoretic, ci este o întâlnire fericită între ceea ce s-a expus în comunitatea științifică internațională din punct de vedere teoretic și practic. Este punctul de vedere psihopatologic și clinic care plasează răul în individ, exclusiv, și sunt alte orientări care țin de psihologia socială și care ne spun că oricare dintre noi, eu sau dumneavoastră, aruncați într-un lac, cu forțe situaționale foarte foarte puternice, putem fi generatori de masacru.”