Cum erau vapoarele restaurant de pe Dunăre, din `75, de trei niveluri și cu sute de pasageri. La Sulina, găseai Johnnie Walker autentic și țigări americane
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 12 feb 2022, 16:20
WhatsApp
foto ilustrativ pexels
Scriitorul Dan Ciachir revine la DCNews cu a doua parte din ” Birtul pe roate şi birtul pe apă”. 

Citește și: EXCLUSIV  Ce se mânca și se bea în vagoanele-restaurant din comunism. Ciachir: O băutură tipică şi aproape o exclusivitate era berea Bucureşti

Acum vreo 40 de ani, ajuns la Galaţi, un prieten m-a invitat să mâncăm scrumbie la grătar pe coverta unui vas de unde se deschidea o frumoasă perspectivă. La sfârşit, când să ne ridicăm, am aflat de la chelner că prânziserăm pe coverta iahtului Luceafărul, fost al regelui Carol al II-lea şi rebotezat de regimul comunist – care i-a dat şi o nouă întrebuinţare – Libertatea. Însă vapoarele în ale căror restaurante am intrat de cele mai multe ori au fost cele de pe ruta Tulcea-Sulina, în 1975, când am predat câteva luni la şcoala generală din comuna Crişan. Prima oară ajunsesem în Deltă, împreună cu părinţii, în 1962, când mai umblau pe Dunăre vapoare cu zbaturi şi nave ale companiei Fraissinet. Ajungând la Ilgani cu una dintre ele, a trebuit să coborâm pe o scară mobilă din lemn şi frânghie direct în barca menită să ne ducă la mal. La fel coborau pasagerii şi la Partizani, următoarea oprire.

În 1975, dintre vapoarele cu zbaturi nu mai circula pe Dunăre decât „Tudor Vladimirescu”, folosit mai mult la filmări. Pe cele trei braţe ale Deltei navigau două tipuri de vase de călători: rapide şi clasice. Primele, de fabricaţie sovietică, zise şi „rachete”, aveau o capacitate de 200 de locuri, erau incomode, cu scaune de plastic identice cu cele din avioanele AN 24 şi la fel de zgomotoase. Nu putea fi vorba de restaurant în interiorul lor. Distanţa de 70 de kilometri – nu mai reţin cât însemna în mile – dintre Tulcea şi Sulina o parcurgeau într-o oră şi jumătate, spre deosebire de vasele zise clasice ori pasager, care opreau la Partizani, Maliuc şi Crişan, ajungând după patru ore şi jumătate la destinaţie. Pe vremea aceea nu se făcuseră încă lucrările de rectificare a braţului sudic al Deltei, astfel încât vaporul pornit de la Tulcea avea nevoie de opt ore ca să parcurgă cei 108 kilometri până la Sfântu Gheorghe.

Vara şi până la mijlocul toamnei circulau între Tulcea şi Sulina trei curse zilnice rapide şi tot atâtea curse clasice. În primele zile din octombrie începea retragerea treptată a navelor rapide, iar după mijlocul lunii nu mai rămânea decât un pasager, care înnopta la Sulina şi pleca înapoi a doua zi dis-de-dimineaţă. Iarna apărea pe aceeaşi rută un vapor vechi, strâmt şi incomod, Malnaş, despre care se spune că ar fi adus din Cehoslovacia biletele de bancă imprimate acolo şi puse în circulaţie după reforma monetară din 1952. În realitate, acele bancnote au fost tipărite la Moscova. 

G Ad:

În afară de Malnaş, celelalte nave clasice care navigau pe canalul Sulina şi pe braţul Sfântu Gheorghe – pe braţul Chilia nu am fost niciodată – erau destul de noi în 1975, construite în anii ’60 ai secolului trecut la Şantierele Navale din Olteniţa. Aveau trei niveluri cu puntea de comandă şi o capacitate de 200 până la 300 de pasageri, salon de clasa întâi, restaurant comod, încăpător, cu ferestre largi pentru privelişte şi locomoţie lină. O parte dintre aceste nave purtau denumirea unor ţinuturi româneşti: Moldova, Oltenia, Banat...

Restaurantele vapoarelor clasice nu aveau meniurile bogate şi nici chelnerii stilaţi din cele mai bune vagoane-restaurant, însă erau onorabile vara şi extrem de plăcute după 15 octombrie, când înceta sezonul turistic. Atunci, în afară de bufet rece, care constituia temelia lor culinară, clientul obişnuit să se înţeleagă cu chelnerul din priviri putea să mănânce un peşte proaspăt – crap, somn, scrumbie – bine prăjit şi chiar o bucată de cegă sau de nisetru rasol, neincluse, desigur, în listă, asociate cu un Aligote de Zebil sec şi auriu sau cu un Riesling de Oltina...

Sulina fiind pe atunci porto-franco, în restaurantul de pe vapor se putea cumpăra pe sub mână o sticlă de Johnnie Walker autentic sau ţigări americane. Tocmai apăruseră nişte ţigări subţiri şi lungi, în genul ţigărilor de damă, negre, numite More, foarte căutate şi rebotezate „Kojak” întrucât le fuma protagonistul unui serial american difuzat sâmbătă seara pe unicul canal al Televiziunii Române. Se mai găseau de cumpărat într-un colţ retras al Sulinei şi alte mărci de ţigări americane, flacoane de lavandă Atkinson, deodorante Denim, săpunuri Rexona... Pentru târguieli de acest fel, dar şi din dorinţa de a revedea marea, m-am urcat pe pasager la Crişan într-o după-amiază cenuşie de noiembrie. Peste un ceas eram la Sulina, unde am petrecut noaptea în singurul şi vechiul hotel de acolo ale cărui odăi erau încălzite cu sobe cu lemne.

A doua zi dis-de-dimineaţă, recepţionerul mi-a înapoiat buletinul de identitate şi am ieşit din hotel. Aveam de mers o sută de metri până la vapor. Era frig şi întuneric, bătea vântul şi mă gândeam că peste o oră şi jumătate voi fi în patul meu dormind liniştit, întrucât în ziua aceea nu aveam cursuri, când am auzit sotto voce: „Dom’ profesor!”... Era glasul gestionarului magazinului alimentar din Crişan, a cărui fiică îmi era elevă. Avea stofă de negustor şi definea oamenii cu realism lapidar. Sosise la Sulina cu o şalupă, cu o zi înainte, pentru o mică afacere şi se întorcea acasă. Am urcat amândoi pe vaporul cu puţini călători şi doar cu o parte dintre lumini aprinse, intrând în restaurant, unde gestionarul era cunoscut, chiar familiar cu chelnerul care apăruse. I-a cerut, după ce ne-am aşezat la o masă, gustări – inclusiv batog de morun – şi s-a bucurat să audă că vom bea vin de Letea, nepus în comerţ, sec, roşcat, cu un buchet plăcut... 

Mai erau cinci minute până la plecarea navei, însă motoarele nu fuseseră încă pornite. Chelnerul a adus cele comandate, iar gestionarul mi-a spus, după ce am ciocnit paharele cu vin: „Dom’le profesor, avem destul timp de băut şi vorbit”. O oră, maximum una şi jumătate, cât făcea pasagerul de la Sulina la Crişan, nu mi se părea un răstimp foarte mare, însă negustorul mi-a explicat că nu vom pleca înainte de 9.30 sau 10, întrucât un ştab de la Tulcea, sosit la Sulina seara trecută, se afla la amanta pe care o vizita de două ori pe lună. „Îi este greu să se trezească la 6 dimineaţa şi, întrucât acum, toamna târziu, nu mai sunt sezonişti sau pescari sportivi pe vapor, ci doar localnici, pasagerul poate să-l aştepte, iar echipajul să doarmă câteva ceasuri mai mult.” Cuvintele gestionarului s-au adeverit: atunci când nava s-a desprins de cheu şi a început să facă rondoul, se luminase de mult, iar noi ne găseam la a treia sticlă de vin şi la al doilea rând de gustări.

La Sfântu Gheorghe am ajuns prima oară în 1978, tot toamna târziu, când am făcut câteva călătorii frumoase pe spezele „României libere”. Înspre Sfântu Gheorghe, chiar şi vara, pleca din Tulcea un singur pasager pe zi, la ora 12. Drumul era nespus de frumos, mai ales de pe coverta vaporului foarte încăpător, priveliştea fiind deosebită de aceea de pe canalul Sulina, mult mai bogată în păsări şi vegetaţie. După câteva ore petrecute pe puntea de pasageri am intrat în restaurant, unde era fum de ţigară şi câţiva localnici beau şi discutau despre un morun de câteva sute de kilograme, pescuit de curând, care luase drumul Bucureştiului. 

La Sfântu Gheorghe, fluviul era impresionant prin lăţimea sa. Biserica aşezării avea pereţii exteriori pictaţi cu scene din Evanghelie legate de pescuit. Am rămas acolo două zile, iar într-a treia, dimineaţa devreme, pe întuneric, m-am urcat pe vapor. Un om cu care dădusem mâna atunci când trecusem pe la primărie, Ivanov, m-a recunoscut pe ponton şi mi-a propus, cu un aer protector, să mergem direct în restaurantul vaporului. Aşa încât ne-am aşezat la o masă. Însoţitorul meu s-a dus la bar, de unde s-a întors cu o sticlă de apă minerală şi pahare, apoi a scos din servieta-i încăpătoare o sticlă de votcă Moskovskaya. Tot de acolo a scos şi o pungă mare plină de piroşti: un soi de gogoşi ruseşti umplute de obicei cu carne tocată sau cu brânză. Nu mâncasem încă nimic şi ideea de a bea votcă la 7 sau 8 dimineaţa mă îngrozea. Îmi doream o cafea. Domnul Ivanov, care avea un aer de chiabur trecut de 45 de ani, mi-a spus pe un ton părintesc că s-ar putea să vreau şi eu votcă după ce o să gust din piroştile pregătite chiar în zorii acelei zile de Maşa ori Nataşa sa. Am luat indiferent o gogoaşă, iar când am muşcat din ea am simţit invadându-mi gura un gust ca de trufe: era umplută din belşug cu icre negre. Savurând efectul, domnul Ivanov n-a zis decât: „Atâta mângâiere avem şi noi în pustietatea asta...”. După ce am mai mâncat câteva piroşti, l-am rugat să-mi toarne şi mie votcă. Omul cu care stăteam la masă avea o conversaţie interesantă. De pildă, susţinea că mersul pe apă sau privitul unui lac îndeamnă la băutură. Tot el mi-a spus: „Să ştiţi că prohibiţie n-a fost numai în America; prohibiţie a fost şi în Rusia, în timpul Războiului Civil. A durat până în 1923, când a desfiinţat-o Stalin”. Acum 40 de ani, afirmaţia asta mi s-a părut o fantezie, pentru ca apoi să aflu că era o realitate confirmată de istorici.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro