Visul oricărui român a fost și este de a avea o casă. Dezideratul acestora a devenit realitate după Revoluție, atunci când Guvernul Roman a dat drumul la cumpărarea locuințelor, astfel că, astăzi, doar circa 4 la sută dintre români mai locuiescu cu chirie, printre care se numără cetățenii străini și studenții veniți la studii în centrele universitare din alte localități. Potrivit ultimului recensământ, românii dețin în proprietate 8.450.942 de locuințe convenționale. România și Albania își revendică primul loc în lume cu  cea mai mare pondere a proprietarilor de locuinţe.

În 1989, statul român avea un fond locativ inexistent în altă parte a Europei - aproape 2,6 milioane de apartamente şi case, unele dintre ele naţionalizate. Restul până la 3,8 milioane de locuinţe din mediul urban se aflau în proprietate personală. Accesul către o astfel de casă era destul de restrictiv în perioada comunistă. Puţine blocuri aflate în construcţie aveau această destinaţie. În plus, o singură bancă, CEC-ul, oferea finanţare, la care însă nu ajungea oricine. Creditele erau făcute pe perioade lungi de timp (20-25 de ani), iar rata lunară era de circa 250 de lei la un salariu de 1.700 de lei pe lună. Clientul trebuia să vină de acasă cu un avans de câteva mii de lei.

După Revoluţie, Guvernul Petre Roman a emis Decretul-Lege nr. 61 din 1990, care permitea cumpărarea de către chiriaşi a locuinţelor din fondul locativ de stat. În numai trei ani, statul a scăpat de circa 1,8 milioane de apartamente, ­dându-le aproape pe gratis. Astfel, în 1990, costul unui apartament cu două camere era de 123.000 de lei, puţin peste preţul unei Dacii, şi se putea plăti cu aproximativ 30 de salarii medii pe economie. Preţurile fixate în lege s-au conservat, inflaţia a fost însă galopantă, astfel încât valoarea apartamentelor a coborât de la aproximativ 10 salarii medii în 1991 la patru salarii în 1992 şi la doar o leafă în 1993 (aproape 100 de dolari).

Prin această măsură, statul a pierdut miliarde de dolari, bani pe care-i putea investi în infrastructura catastrofală, de exemplu, sau în construcţia altor locuinţe. Sumele extrem de mici au făcut posibilă achiziţionarea apartamentelor de către o pătură condamnată la pauperizare.

 Germania, la polul opus în ceea ce privește numărul de proprietari

Aproximativ 10% dintre gospodăriile de top dețin 60% din bogăția Germaniei, ceea ce se traduce prin faptul că un german de rând nu o duce neapărat mai bine decât un european obișnuit, nici măcar mai bine decât cei din țările cu probleme economice grave.

 Explicația se regăsește și în deținerea de proprietăți: 44% dintre nemți dețin o casă sau un apartament, comparativ cu francezii, care sunt proprietari într-un procent de 58%, italienii – 68% sau spaniolii – 83%.

Se poate constata faptul că  numeroşi germani  nu sunt dispuşi să-şi asume costurile reparaţiei unei locuinţe, aşa cum ar trebui s-o facă în calitate de proprietari. Rezultatul este cel constatat pe piaţa imobiliară: pe germani nu-i deranjează să stea cu chirie, chiar dacă se plâng că trebuie să plătească proprietarilor tot mai mulţi bani.

 Un alt motiv important pentru care nemţii preferă să fie chiriaşi ar putea fi regăsit chiar în sistemul social din Germania. Astfel, oamenii din această ţară sunt ajutaţi de stat doar dacă nu deţin proprietăţi. Mai mult, la bătrâneţe, chiriaşii germani pot fi acceptaţi într-un cămin de îngrijire (cu asistenţă medicală, dacă sunt bolnavi), chiar dacă pensia lor nu acoperă costurile.

 Germanii proprietari de locuinţe nu primesc ajutor de la stat

De pildă, un bătrân proprietar de casă, care suferă un accident vascular cerebral cu complicaţii şi devine neputincios, va fi internat într-un azil cu îngrijire medicală permanentă, însă cu costuri greu de suportat. Dacă pensia nu-i va acoperi aceste costuri, el va trebui să plătească din propriul buzunar diferenţa. Va fi ajutat de stat abia în momentul în care banii de pe casă vor fi „înghiţiţi” de costurile de la azil.

 Sigur, scapă de aceste restricţii cei care îşi trec casele pe numele altcuiva (al rudelor, al nepoţilor), însă nemţii iubesc prea mult siguranţa ca să facă aşa ceva.

 O altă caracterisctică a germanilor este aceea că ei nu sunt adepții cumpărării unor case pentru copiii lor, aşa cum fac românii care vor să-şi ajute odraslele aflate la început de drum.  Nemţii consideră că îşi ajută copiii dându-le o educaţie bună, învăţându-i să fie puternici şi să se descurce singuri, nu luându-le la împlinirea majoratului o mașină de fițe, așa cum se procedează la noi.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News