Cum arăta Rahova în anii `50. Ce era ”pe artera principală a cartierului, largă, pavată cu piatră cubică, străbătută de liniile de tramvai, la o sută de metri pe piaţă”
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 26 Martie 2022, 21:51
WhatsApp
foto ilustrativ pexels
Iată cum arăta Calea Rahovei a anilor `50 în familiile bucureștene. Nimeni nu-și zicea tovarășe acolo. 

Scriitorul şi publicistul Dan Ciachir revine la DCNews cu episodul trei din seria ”Ultimii Negustori”, un episod ce descrie Rahova anilor `50: 

Casa în care stăteam avea o pivniţă acoperită cu chepeng de metal, căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, în care proprietarii ţineau murăturile, bulionul, funiile de ceapă şi de usturoi. Pe poliţe de lemn se înşirau în ordine sticle cu gâtul larg în care se păstrau mărar, leuştean, pătrunjel, borcănele cu piper, chimen, tarhon, foi de dafin, borcane cu vinete tăiate felii conservate în untdelemn... Ordinea şi curăţenia domneau şi în locuinţa proprietarilor noştri, în dormitorul cu mobilă de nuc, cu perdele şi draperii grele la ferestre, care adânceau liniştea din încăperea cu o fotografie matrimonială atârnată deasupra patului încadrat de tăblii, acoperit cu o cuvertură pufoasă.

Domnul Dumitrescu – „Fane” pentru consoartă – avea peste 60 de ani. Fusese comisar de poliţie, la Circulaţie, iar în 1956 i se tăiase pensia. Se angajase normator pe un şantier din apropiere. Era un bărbat înalt, suplu, chiar zvelt, în pofida vârstei, politicos, mereu cu bună dispoziţie şi deosebit de tandru cu nevastă-sa, Dida; diminutiv de la Didina. Aceasta era cu câţiva ani mai tânără decât el, umbla îngrijit îmbrăcată şi la fel de îngrijite îi erau felul de a se purta şi limbajul. Deşi nu aveau copii, proprietarii noştri constituiau un menaj – cum i se zicea pe atunci căsniciei – fericit. „În 35 de ani nu am auzit de la Fane o vorbă urâtă”, îi mărturisise mamei mele doamna Dumitrescu. Deşi detesta regimul, întocmai ca soţul ei, nu discuta „politică”, dar îi plăcea să strecoare câte-o aluzie sau ironie: „Cică în ’53, Patriarhul a felicitat conducerea Statului pentru felul în care a organizat `Postul festivalului`”.

În vara anului 1953 se desfăşurase la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Au venit atunci în România numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga din partidele comuniste occidentale; alţii au sosit din Asia şi din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară cu „democraţie populară”. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, Ocârmuirea făcuse vreme de câteva luni stocuri de alimente şi băuturi, astfel încât nu se mai găsea aproape nimic în magazine şi în restaurante. Sfârşitul „postului” a coincis cu începutul festivalului.

G Ad:

Doamna Dumitrescu şi bărbatul ei duceau o viaţă senină şi cumpătată, la masa lor neexistând băutură decât duminica şi de sărbători: câte un pahar de vin sau de bere. Nu ieşiseră de zeci de ani din Bucureşti, nedezlipiţi de gospodăria lor unde găseau mereu ceva de făcut, de cartierul în care aveau prieteni şi rude. Atunci când îşi construiseră casa, fusese aşternut un strat gros de ciment pe suprafaţa pe care se aflau pivniţa şi cele două bucătării (una o foloseam noi), se racordaseră la reţeaua de canalizare, iar la limita de miazăzi a curţii ridicaseră un zid de cărămidă văruit. Dincolo de spaţiul acesta, cu un răzor de flori încorporat în el, lunga şi întortocheata curte mai înainta câţiva metri, în dreapta, tot spre miazăzi. Pe fâşia de pământ de acolo creşteau buruieni, oţetari şi bozii până la gardul de pari şi nuiele care o despărţea de o fundătură nepietruită numită „intrare”. Pe uliţa aceea stătea borşeriţa, care putea fi chemată cu marfa ei la gard – 50 de bani litrul de borş –, şi locuia un coleg de-al meu care într-un an, de Ignat, a adus la şcoală şi ne-a tratat cu şoric din porcul abia tăiat şi pârlit cu paie în curtea sa. Era una din acele curţi specifice Rahovei – multe aveau puţ sau fântână –, copleşite de vegetaţie debordantă vara, când tatăl său obişnuia să scoată „difuzorul” afară şi să-l agaţe într-un pom, ascultând astfel, la umbră, meciurile sau muzică populară. Oamenii care nu aveau bani de radio şi de abonament cumpărau un „difuzor” instalat de staţia de radioficare pentru care plăteau o taxă lunară. Aceasta retransmitea unicul post de radio, „Bucureşti”, existent pe atunci; „difuzorul” era un aparat de radio cu un singur program. „Difuzor” avea în odaia sa de paiantă, dereticată cu grijă, de lângă gardul de pari şi nuiele, şi coana Lizica, o unguroaică de vreo 55 de ani, a cărei mândrie era Albert, alintat Berty, fiul timid şi bine crescut, muncitor într-o fabrică, ce venea s-o viziteze. Purta părul pieptănat lins, dat cu briantină, ca majoritatea tinerilor de la sfârşitul anilor ’50.

Locuiau şi macedoneni în cartier, unde avuseseră magazine şi prăvălii; le mai rămăseseră deschise doar câteva. Deprinsesem puţin din graiul lor folosit ca o limbă „secretă” de copiii cu care mă jucam de-a v-aţi ascunselea prin curţile acelea cu câte un garaj dezafectat, cu rămăşiţe de şoproane şi grajduri, cu dependinţe şi poduri părăsite. În casele din Rahova se găseau obiecte şi mobilier vechi de zeci de ani, folosite încă în mod curent: paturi mari de lemn, paturi din fier forjat cu plasă metalică dedesubt, lavoare grele din bronz sprijinite pe un trepied, aşezate în antreu, alături de găleata de apă, cana pentru spălat şi oala de noapte. Puţină lume purta pijamale, bărbaţii dormeau în cămăşi de noapte brodate, încheiate cu şireturi la gât. Brodate erau şi scenele de idilă casnică prinse în pioneze, deasupra maşinii de gătit, în bucătării. Înfăţişau fie o pereche luând cu tandreţe masa în intimitate, fie o gospodină la lucru, despicând un peşte sau umplând forme cu cocă, cadru sub care scria, tot cu acul, cu litere în relief albastre sau verzi: „Bărbăţelului să-i faci/ Fripturici şi cozonaci”. În locuinţele pricopsite, stăpânul casei obişnuia să îşi atârne la vedere, pe un perete din sufragerie sau din „birou”, fotografia sa mărită şi înrămată, de avocat în robă, ofiţer în uniformă sau diploma de medic.

Pe artera principală a cartierului, largă, pavată cu piatră cubică, străbătută de liniile de tramvai, la o sută de metri pe piaţă, pe trotuarul din dreapta, era un debit de tutun din metal, cu oblon rulant, datând de prin 1900-1910. Îl ţinea un particular, care în serile de toamnă târzie şi de iarnă vindea ţigări şi „Informaţia” – ziarul de după-amiază – la lumina unei lămpi cu gaz. Vara, alături de acest debit, un om în vârstă încins cu şorţ alb îşi oprea căruţul cu roţi de lemn în care aducea spre vânzare îngheţată. Desfăcea, alternativ, două sorturi: îngheţată pe băţ, de vanilie sau lămâie, la preţul de 55 de bani, şi îngheţată de cacao, învelită în coajă de napolitană, care costa 75 de bani.

Cât timp am locuit în Calea Rahovei nu am auzit pronunţându-se niciodată cuvântul tovarăşe. Oamenii se adresau cu domnule, doamnă, cucoană, domnişoară şi am reţinut – mi se părea că sună foarte frumos – apelativul domniţă. Învăţătoarea de la şcoală, o femeie tânără, plăcută, soţie de medic, era doamna. Directorul şcolii, domnul Dobre, un bărbat care se apropia de 50 de ani, îmbrăcat în costum şi cu cravata proaspăt înnodată sub gulerul apretat – trecuse de câţiva ani moda şepcilor proletare –, avea o ţinută sobră de institutor autentic. Am apucat uniforma pepită cu şorţuleţ, tocul de lemn cu peniţă de cinci bani, călimara cu gât îngustat pe care o purtam într-o învelitoare de bumbac legată cu şnur, penarul cu abac în interior, beţişoarele pentru socotit…

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro