Cum arăta Bucureștiul în anii '70. Dan Ciachir povestește o întâlnire cu celebrul Henri Coandă 
Autor: Dan Carp | Publicat pe: 07 mai 2022, 12:43
WhatsApp
Scriitorul Dan Ciachir vă prezintă un nou serial, intitulat "Declinul orașului", în care evocă aspecte ale Bucureștiului din anii 1970. Astăzi, cititorii pot citi primul episod din cele patru care urmează să fie publicate pe DCNews.ro. 

"În ianuarie 1976, la o jumătate de an după ce terminasem facultatea, o scriitoare m-a prezentat unei doamne, redactor la Televiziune, rugând-o să-mi dea ceva de lucru. Aşa am început să fac o serie de documentare de cincisprezece minute care se difuzau joi seara pe programul II, în pauza concertului simfonic, sub genericul „Bucureştiul necunoscut”. Primul a intrat pe post în martie ’76 şi se intitula Bucureştiul lui Nicolae Filimon. Pentru a introduce în el Biserica Enei, m-am slujit de un citat dintr-un articol al lui G. Călinescu în care se spunea că „noile blocuri le fac loc reverenţios printre ele vechilor biserici”. În 1976 încă mai apăreau pe ecranele cinematografelor şi în emisiunile Televiziunii mânăstiri, icoane, biserici; nimeni nu bănuia valul demolărilor sălbatice care se va abate asupra lor. Aşa încât, operatorul Dumitru Crâşmaru a filmat atunci îndelung strana din Biserica Enei în care cântase ca protopsalt Nicolae Filimon, naosul, catapeteasma şi a luat şi câteva cadre exterioare. Cum Biserica Enei a fost dărâmată la câteva zile după cutremurul din 4 martie 1977, deşi nu suferise decât stricăciuni minore, s-ar putea ca documentarul acela să fi rămas ultima mărturie despre ea.

În primăvara aceluiaşi an am filmat şi în cartierul Antim, demolat în deceniul al nouălea al secolului trecut. Era pentru un documentar dublu, de 30 de minute, Bucureştiul lui G. Călinescu. Am pornit de la balzaciana introducere din Enigma Otiliei: sosirea tânărului Felix în posomorâta casă a lui Costache Giurgiuveanu din apropierea Mânăstirii Antim. Apoi am petrecut două zile la locuinţa lui G. Călinescu din Floreasca, luând imagini şi de pe malul lacului pe care treceau boierii scăpătaţi din Scrinul negru. Cum talciocul din Colentina în care personajele scriitorului îşi vindeau ultimele lucruri pentru a supravieţui nu mai exista de un deceniu, am umblat după comode şi scrinuri în cele două consignaţii care mai aveau mobilă „stil”. Acolo, o doamnă între două vârste mi-a explicat cum poţi recunoaşte o piesă Empire, ce trăsături caracteristice are un Chipendale sau un Biedermeier. Tot ea mi-a povestit despre căutarea pe care o avuseseră icoanele pe lemn. Fusese o adevărată modă: le cumpărau medici, arhitecţi, turişti şi diplomaţi străini. Acum, în 1976, cele două magazine mai primeau încă mobilă veche, covoare orientale, scoarţe româneşti, icoane pe sticlă, sosea şi câte un goblen, apusese interesul pentru mobila zisă „florentină”, falsificată în anii ’30…

Orașul nu mai era la fel ca în anii '60

Dacă pentru lumea romanelor lui Călinescu găsisem recuzita adecvată, şi Capitala interbelică din proza lui Camil Petrescu – îi consacrasem un documentar – putea fi ilustrată cu exterioare: existau străzi, locuri, clădiri care îşi păstraseră aspectul iniţial. Însă duhul oraşului se schimbase, ambianţa nu mai era aceeaşi din anii ’60. La sfârşitul lui 1973 fusese redus iluminatul electric: bulevardele nu mai sclipeau în albul mat al neonului, seara vitrinele aveau o paloare de spital. Tocmai când intrase în vigoare această măsură, Casa Electrecord se pregătea să scoată pe piaţă un disc. A fost interzis de Cenzură, întrucât conţinea un cântec intitulat Costică, Costică, fă lampa mai mică! şi un altul, Te recunosc şi pe-ntuneric, Bucureşti, apărute în timpul ultimului război, când se instituise camuflajul.

În 1972 au fost tăiaţi bătrânii castani de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu (azi: Lascăr Catargiu), care leagă Piaţa Victoriei de Romană. Păreau că prelungesc parcurile şi vegetaţia de la Şosea până în centrul oraşului. După ce au fost doborâţi, rădăcinile le-au fost smulse din pământ cu nişte lanţuri legate de tractoare, rămânând în urma lor gropi asemănătoare cu craterele făcute de bombe.

G Ad:

Întâlnirea cu Henri Coandă

Pe bulevardul Lascăr Catargiu, la numărul 15, se află un imobil care a aparţinut fratelui industriaşului interbelic Max Auschnitt şi în care s-a instalat în 1974 Ambasada Libiei. Până atunci şi-au avut acolo redacţiile trei reviste literare. Într-o seară geroasă din ianuarie 1971 sau 1972, aşteptam pe cineva să iasă din clădirea aceea. Uitându-mă înspre Piaţa Victoriei, am zărit la câteva zeci de metri distanţă un bărbat urcându-se într-un automobil parcat pe trotuar. Maşina a pornit în direcţia mea, fără să coboare însă de pe trotuar, şi s-a oprit la câţiva paşi. Şoferul a deschis portiera unui domn corpolent încotoşmănat într-o şubă. Era Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacţie, pe care îl convinsese regimul să îşi trăiască ultimii ani de viaţă în ţară. Casa în care locuise puţină vreme a ajuns imediat după moartea lui reşedinţă de ambasadă, întocmai ca şi imobilul cu cele trei redacţii.

Pe acelaşi bulevard şi pe aceeaşi parte unde locuise Coandă, la câteva sute de metri de Piaţa Victoriei, există o clădire cu parter înalt şi etaj, cu arbori în curte şi o grădină în spate, construită în anii ’30 ca sediu al Fundaţiei Culturale „Regele Carol II”. Regimul comunist a atribuit-o mai întâi Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, iar după dispariţia acesteia, în 1970, editurilor Minerva şi Eminescu, înfiinţate atunci. După cutremurul din 1977, acestea au fost expediate în Casa Scânteii şi în locul lor s-a mutat o ambasadă.

Tot o ambasadă a preluat după cutremur sediul central al Uniunii Scriitorilor – astăzi sediu al Partidului Social Democrat –, o clădire aproape princiară, situată pe Şoseaua Kiseleff 10. Eram foarte tânăr când am intrat prima dată în curtea şi apoi în interiorul ei, pentru a încasa banii pentru colaborarea la o revistă. Poarta şi gardul de fier forjat, vegetaţia din curte, intrarea cu peron şi „scoică” deasupra ei, balcoanele, ferestrele înalte, liniştea specifică zonei evocau misterele proletcultismului şi vremurile când un Premiu de Stat pentru Literatură, clasa întâi, valorând 50.000 de lei, echivala cu o sută de salarii muncitoreşti.

Întâlnirea cu Mihai Beniuc

Peste doi ani, după ce venisem de mai multe ori la casieria din subsolul acelei clădiri, mă oprisem la ieşire, în curte, într-un grup de câteva persoane. Am văzut cum se apropie de noi un om neverosimil de mic, cu câteva fire de păr în cap, îmbrăcat într-un impermeabil mototolit, un „fâş-fâş” de plastic, la modă cu un deceniu în urmă, când fâşurile erau aduse din Occident sau din Iugoslavia. Micul om cu cap mongoloid ne-a întins imperativ mâna. Abia când a strâns-o şi pe a mea, maşinal, scurt, mi-am dat seama cine este – Mihai Beniuc – şi m-a cuprins o ciudă usturătoare – dezgustul data din vremea când îi aveam fotografia şi poeziile în manuale – că am bătut palma cu el. Cât de bine îl prinsese Petru Dumitriu în primul lui roman tipărit după refugierea în Occident, comparându-l cu „un pitic de la curtea lui Gengis Han”!

Am reintrat, pentru documentarele din 1976, în câteva din micile muzee, colecţii de artă şi case memoriale din Bucureşti pe care le descoperisem în adolescenţă. Aveau zilele numărate. Muzeul Zambaccian, al cărui fondator, transfigurat în personaj de roman, fusese prieten cu Călinescu, se afla în perimetrul Parcului Jianu. Nu departe de intrarea dinspre Ştirbei Vodă a Cişmigiului se găsea colecţia de tablouri a doctorului Dona, iar în Cotroceni, aceea a profesorului George Oprescu. Peste drum de Gara Băneasa – fosta Gară Regală – era Vila cu clopoţei, veritabil muzeu particular amenajat de inginerul Nicolae Minovici… Toate aceste aşezăminte şi altele asemănătoare au fost lichidate, iar exponatele lor aglutinate în 1978 într-un aşa-numit Muzeu al Colecţiilor.

Mutilarea Bucureștiului a început după luna martie a anului 1977

Desfigurarea şi mutilarea Bucureştiului au început sistematic după cutremurul din martie 1977, concomitent cu construcţia metroului. Atunci au fost scoşi în pripă oameni din casele lor şi siliţi să se mute în cartiere mărginaşe. Aşa au apărut spre vânzare cărţi şi colecţii de reviste de la demolări.

Existau în câteva puncte ale oraşului nişte tonete pe roate – un fel de rulote – unde se achiziţiona maculatură cu 20 sau 30 de bani kilogramul. Acolo au ajuns cărţi provenind de la cei constrânşi să le abandoneze sau să le arunce în febra mutării. Achizitorii acestor rulote au devenit deodată şi anticari. Vindeau foarte ieftin, nepricepându-se, judecând cărţile după legătura, nu după conţinutul lor. Cereau mai mult pe un Mitrea Cocor în pergamoid decât pe un roman de Dostoievski. Am luat atunci pe câţiva lei Drum fără pulbere, volume din seria de Opere Cehov, traduse la Cartea Rusă, dar şi placheta de debut a lui Nichita Stănescu, pentru care mi s-au pretins 50 de bani… Toneta aceasta, aflată pe Magistrală, a devenit, după ce s-au terminat cărţile care suscitau interes, o hecatombă a proletcultismului, ticsită cu volume semnate de Herzen, Cernaşevski, Dobrotoliubov, Saltâkov-Şcedrin, Taras Sevcenko, Aurel Mihale, Dumitru Mircea, Jebeleanu, Mihnea Gheorghiu…"

Notă: Titlul articolului și intertitlurile aparțin redacției

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro