Cum a scăpat un profesor universitar de armată în '59: Noi ştim că vinul roşu nu se pune la gheaţă şi nici nu se amestecă cu sifon
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 18 dec 2021, 17:26
WhatsApp
Sursa: Pixabay
DC News prezintă un nou episod din cartea scriitorului Dan Ciachir „Şi noaptea asta va trece".

Într-o noapte de la sfârşitul lui noiembrie căzuse peste satul Crişan prima zăpadă. Continua să ningă la 10 dimineaţa, când m-am trezit. Era un spectacol fascinant: apa Dunării părea albită de fulgii groşi, deşi şi repezi, şi aveai totodată impresia că zăpada curge spre Sulina, la vale. Acoperite de zăpadă erau şi punţile pasa­ge­rului sosit în ziua aceea cu întârziere. Auzisem povestindu-se despre ierni în care îngheţa fluviul, rupându-se orice comunicaţie cu Tulcea, intervenţia spărgătoarelor de gheaţă nefiind decât un basm depănat în telejurnale. Godinul din odaia unde dormeam, ali­mentat cu lemne din magazia şcolii, dădea o căldură plăcută ce-mi amintea de copilărie; de soba de teracotă din Calea Rahovei şi de curtea acoperită iarna cu zăpadă. Seara, mâncând peşte uscat la vânt, la a doua cană de vin fiert, mi-a venit în minte o întâmplare pe care o auzisem povestită de multe ori.

În 1959, tata avea 32 de ani şi era lector universitar la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Venindu-i un ordin de concen­trare, şi-a adus aminte că era consilier al Editurii Militare – de unde primea manuscrise pentru referat –, în nădejdea ca vreunul dintre redactorii săi, cu grade de ofiţer, să intervină să i-l anuleze. Cei de  la editură i-au spus că n-au cum să-l ajute, aşa încât s-a dus la comisariat, unde a găsit un plutonier-major. În biroul acestuia mai era un actor îmbrăcat în costum la două rânduri, tuns „Cicero”, după moda adoptată de artişti şi de unii intelectuali, cu o cravată frumoasă, probabil italiană, „din pachet”... După ce tata s-a aşezat pe un scaun, actorul a continuat o conversaţie întreruptă:

– Joc în două spectacole pe săptămână la Teatrul Naţional şi repet într-o piesă care va avea premiera la toamnă, aşa încât vă daţi seama că nu pot să lipsesc din Bucureşti nici măcar câteva zile, darmite o lună întreagă cât ţine concentrarea...

Ca şi cum subofiţerul şi-ar fi amintit de ceva, l-a întrebat pe actor:

G Ad:

– Ştii să faci ca ăla cu măseaua din D’ale Carnavalului?

– Desigur! Numai că trebuie să-mi amintesc textul şi aş avea nevoie de-o cârpă, de ceva cu care personajul îşi oblojeşte falca atunci când vine la bărbier...

Câteva minute mai târziu, aşezat pe un scaun cu spetează, legat peste obraji cu un fular verde cazon, înnodat în creştetul capului, actorul interpreta rolul Catindatului, dând, pe altă voce, replicile lui Iordache şi ale lui Nae Girimea, exclamând la sfârşit: „Măsea nevinovată, domnule!”.

Asistenţa – fuseseră chemaţi la spectacol câţiva furieri şi soldaţi – a aplaudat încântată. Pe când încăperea se golea, de la biroul său, subofiţerul i-a zis actorului:

– Dumneata eşti foarte talentat şi noi avem nevoie de asemenea oameni, aşa încât vei merge pentru o lună la o unitate militară din Sibiu ca să organizezi brigada artistică de acolo: poftim ordinul de deplasare! Ţi-am dat foi de drum la clasa-ntâi.

Galben la faţă, fără să mai poată articula un cuvânt, actorul a luat ordinul de deplasare şi foile de drum ieşind de-a-ndăratelea, fără să mai salute. Tata i-a spus plutonierului-major că ar dori să discute cu el mai pe larg şi nu acolo, la comisariat. După ce l-a examinat îndelung cu privirea şi i-a oprit ordinul de concentrare, subofiţerul i-a spus:

– Bine, puiule. Pari un băiat deştept. Aşteaptă-mă în seara asta la opt la Casa Centrală a Armatei; alege o masă din dreapta, mai departe de intrare.

Luând de acasă 800 de lei, sumă mare pentru preţurile de la restaurantele de atunci, tata s-a aşezat la o masă de la CCA cu puţin înainte de ora opt. A apărut imediat şi subofiţerul, remarcând:

– Îmi place că eşti punctual, puiule. Erai bun de militar.

Întrebat ce ar dori să comande, plutonierul-major adjutant Radu (aşa îl chema) a răspuns:

– Deocamdată, puţină odihnă; vin de la alt restaurant. Sfârşind de rostit acele cuvinte, şi-a întins mâinile pe masă, proptindu-şi capul pe ele, şi a adormit. Muzica orchestrei îi acoperea sforăitul ritmic şi moderat. Tata a cerut de mâncare, a băut o sticlă de vin, iar după două ceasuri a început să caşte molipsit de somnul subofiţerului, care, după firele de păr albe de la tâmple, părea să aibă vreo 45-46 de ani. Plutonierul s-a trezit înainte de ora 11 („Sper că nu te-ai plictisit, puiule, prea tare”), s-a dus la toaletă ca să se spele pe faţă, de unde s-a întors înviorat şi i-a cerut chelnerului:

– Mai întâi: icre de Manciuria, batog şi votcă; apoi: friptură de vită în sânge şi vin roşu – Cabernet de Vânju Mare la trei sferturi cu eticheta bătută la maşină. Mie, puiule, a spus plutonierul după plecarea ospătarului, îmi place peştele, însă de două zile cuvântul peşte îmi dă fiori. Să vezi ce-am păţit. Îmi telefonase unu’ care avea nevoie de mine, zicându-mi: „Vreau să vă aduc un peşte” şi apare peste un ceas la comisariat, la birou, cu un pachet lung de un metru îmbrăcat în hârtie albă, legat cu sfoară... Începe să-l desfacă încet, cu multă grijă, de parcă în pachet ar fi fost o bombă, şi-mi zâmbeşte. Ce crezi că iese, puiule, la iveală?! Un peşte de sticlă, albastru, cu mustăţi şi aripioare, făcut la o fabrică din Mediaş. Ăla surâdea încântat, iar mie îmi venea să-i sparg peştele-n cap. Subofiţerul mânuia onorabil tacâmul şi se ştergea la gură cu şervetul după fiecare înghiţitură de vin. Parcă citindu-i gândurile tatălui meu, îi zice:

– Puiule, dragă, noi ăştia proveniţi din „armata burgheză”, deşcile bătrâne, ştim că vinul roşu nu se pune la gheaţă şi nici nu se amestecă cu sifon. Am luptat pe frontul din Rusia – ce balerine erau la Opera din Odessa! –, am scăpat din încercuirea de la Dalnik şi dacă îţi spun toate astea e fiindcă m-am uitat în dosarul tău de la comisariat: eşti fiu de preot. Eu sunt fiu de chiabur, adică de om harnic şi muncitor din părţile Buzăului... L-au trecut la mijlocaşi fiindcă am şi eu protecţiile mele. Dar s-a făcut două dimineaţa şi peste o jumătate de ceas ăştia or să-nchidă, aşa încât următoarea etapă a marşului nostru este „Restaurantul Gării”. Acolo nu închid decât la şase, o oră, pentru curăţenie, în timp ce clienţii îşi văd de consumaţii.

Tata a plătit nota şi a coborât cu plutonierul treptele fostului Cerc Militar. În stradă, la lumina neonului introdus cu un an înainte pe bulevardul 6 Martie, pe un acostament, la marginea trotuarului, staţionau câteva taxiuri particulare, maşini americane vechi, cu şoferii moţăind la volan. Tata a vrut să deschidă portiera unuia dintre ele, însă subofiţerul l-a oprit; dorea să ajungă la gară pe jos:

– Hai, puiule, s-o luăm spre cheiul Dâmboviţei, prin Brezoianu. E linişte, e răcoare, e plăcut; vreme de primăvară. Îmi place să umblu pe jos. În Rusia, când am scăpat din încercuire, mergeam zilnic zeci de kilometri, prin praf, prin noroaie, până când ne-au adus cu avionul în ţară – pod aerian. Altfel ne omorau ciolovecii sau ne trimiteau în Siberia.

De la Mihai Vodă au luat-o pe malul Dâmboviţei cu iarbă proaspătă şi sălcii înverzite. Nu trecea nicio maşină, tramvaiele erau de mult în depouri, era o noapte senină de început de mai; peste o oră avea să se lumineze. La Podul Izvor, în dreptul Teatrului Municipal, subofiţerul s-a oprit, rezemându-şi coatele pe balustrada de piatră şi privind câteva clipe râul cum curge. A tras aer în piept, apoi, întorcându-se înspre tata, a scos din buzunarul interior al vestonului un petic dreptunghiular de hârtie, arătându-i-l:

– Ăsta e ordinul tău de concentrare. Îl recunoşti?... Acum îl rupem în bucăţele şi i-l dăm Dâmboviţei să-l ducă la vale, iar noi ne continuăm marşul, prin Schitu Măgureanu şi Berzei, către „Restaurantul Gării”, unde ne vom drege cu o ciorbă de burtă, sau cu una de potroace, cu oţet şi ardei verde, însă fără smântână, pentru că balonează stomacul. Apoi ciugulim un mezel şi mai bem un pahar de vin, unul alb, care se pretează la şpriţ, cum aţi spune voi, profesorii...

După ce aruncase în râu bucăţelele de hârtie, subofiţerul trăsese iar aer în piept, exclamând:

– Ce linişte este! Şi ce aer curat!... Vremea asta frumoasă mi-a dat următoarea idee: azi pe la 10, când o să ajung la comisariat, îţi iau dosarul, puiule, ţi-l bag la Morţi, şi n-o să te mai cheme nimeni la concentrare cât vei trăi!

*

Mai rămăseseră două săptămâni până la vacanţa de iarnă, când aveam de gând să închei mediile şi să mă întorc pentru totdeauna la Bucureşti. Însă într-una din nopţile acelea lungi mi s-a făcut lehamite de amintiri şi trecut. Peste două zile mă urcam pe vapor, lăsând în urmă, în odaia unde locuisem, o duzină de cărţi şi nişte lucruri de îmbrăcăminte.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro