Creştinismul şi Marea: Catedrala din Turcia făcută din cărămizi care par identice cu cele din biserica domnească de la Curtea de Argeş
Data publicării:
Autor: Dan Ciachir
WhatsApp
Sursa: Agerpres
Sursa: Agerpres
Scriitorul şi publicistul Dan Ciachir revine la DC NEWS cu un nou episod din "Scene de Epocă". 

Creştinismul şi marea (II)

La Efes, pe o colină înaltă, sau mai bine zis pe un platou, pot fi văzute ruinele bisericii în care a avut loc al III-lea Sinod ecumenic – biserică înălţată pe mormântul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Catedrala trebuie să fi fost impresionantă, după cum sugerează rămăşiţele sale în care se îmbină marmura lumii păgâne – coloane şi capiteluri sidefii cu suprafeţe mătăsoase – cu cărămizile subţiri, sobre, de un roşu aprins ale arhitecturii bizantine aflate la începuturi; cărămizi ce mi s-au părut identice cu cele din biserica domnească de la Curtea de Argeş.

Există o tradiţie care spune că Sfânta Fecioară şi-a petrecut ultimele zile de viaţă la Efes, într-o grotă săpată în munte. Cert este că în acest mare oraş al Antichităţii, Sf. Apostol Pavel a întemeiat o comunitate creştină puternică, aşezându-l episcop pe ucenicul său Timotei, destinatarul celor două epistole pauline cărora părintele Sabin Verzan, teolog remarcabil, le-a consacrat o amplă exegeză.

Fie la Efes, fie în vechea Smirnă, unde a fost martirizat Sf. Policarp – aşezare devenită, sub denumirea de Izmir, un oraş şi un port de dimensiuni strivitoare –, ca şi pe întreg ţărmul răsăritean al Mării Egee, frapează relieful dur, dolomitic, abrupt, geologia severă contrastând cu candoarea şi limpezimea apei. La mal, pământul este fecund şi darnic, vegetaţia bogată, însă, pe măsură ce pătrunzi în inima uscatului, devine posac şi steril. Aşa este şi la Mira, în sudul Lichiei, unde a fost episcop Sfântul Nicolae şi unde a fost înmormântat, moaştele fiindu-i strămutate ulterior la Bari. A rămas însă intactă biserica din Mira – localitate numită azi Demre –, unde a fost îngropat iniţial. Pe pardoseala micului lăcaş, atât de bine proporţionat, se află un mozaic expresiv.

Despărţindu-te de Lichia şi de Marea Egee, pătrunzi în Pamfilia, pe ţărmul Mediteranei. Ca aşezare, capitala sa, Atalia, evocă în mod frapant Constanţa (iar oraşul vechi – Dubrovnikul), cu deosebirea că prima se găseşte la câteva zeci de metri, nu deasupra unui mal de lut roşu, ci pe unul de stânci ciclopice. Contrastul dintre ţărm şi vegetaţia lui aproape tropicală este şi mai izbitor. La câţiva kilometri depărtare se găseşte Mortuna, locul unde Sf. Pavel l-a propovăduit pe Hristos, iar la 400 de kilometri spre răsărit, Tarsul Ciliciei, locul său natal, unde aş fi dorit să ajung.

Cel mai scurt drum spre Asia Mică, aşa cum se ştie, este cel peste Bosfor, Constantinopolul fiind un oraş aşezat pe două continente. Vaporul te poate trece într-o altă localitate-reşedinţă de sinod ecumenic, în Calcedonul care astăzi este doar un cartier din fostul oraş imperial.

Atunci când am ajuns prima oară în oraşul lui Constantin, privită din apropiere, Sfânta Sofia mi s-a părut strâmtorată de incintă. A fost de ajuns să o privesc de pe ţărmul Asiei Mici – iar apoi, la întoarcere, de pe puntea vaporului – ca să-i disting splendoarea şi frumuseţea fără seamăn.

*

În două rânduri a trecut Apostolul Pavel, în cursul primei sale călătorii misionare, prin Perga Pamfiliei, principalul oraş al provinciei omonime de pe coasta de sud a Asiei Mici: atunci când a sosit de la Pafos, din Cipru, cu o corabie – probabil până la Atalia –, respectiv, când a venit din Antiohia, străbătând Cilicia natală şi Psidia. La prima lor trecere, Apostolii nu au desfăşurat activitate misionară, la întoarcere însă ei s-au oprit la Perga, unde „au grăit cuvântul Domnului”.

Vestigiile existente la Perga, în cea mai mare parte revelate de săpăturile arheologice din 1956, deopotrivă cu numeroasele statui expuse la Muzeul din Antalya, sugerează un oraş bogat, înfloritor, chiar luxos în epoca elenistică. Teatrul, construit în stil greco-roman, cuprindea 14.000 de spectatori şi impune privirii, deopotrivă cu stadionul, cu băile şi cu agora excelent conservată, aflată imediat în spatele străzii centrale. E posibil ca aici să fi rostit Apostolul „cuvântul Domnului”, de vreme ce în Perga nu e menţionată o sinagogă.

Ruinele oraşului acesta prosper, între care mi-a fost dat să văd într-o amiază câteva şopârle încălzindu-se la soare şi un cârd de capre păscând întocmai ca într-o celebră poezie a lui Ungaretti: „E alla pallida che diranno mai/ Pipistrelli dai ruderi del teatro,/ In songo quelle capre...”; ruinele Pergăi, aşadar, trezesc amintirea Histriei şi deopotrivă pe a lui Pârvan, care spune că Dobrogea este o rudă apropiată a Siciliei şi a Asiei Mici. De aici sentimentul de familiaritate şi nostalgia Histriei, a Dobrogei, a concentratului nostru de antichitate greco-romană...

Imaginea Pergăi păgâne se întregeşte, tot mai fastuoasă, la Muzeul din Antalya, unde într-o curte cu gazon se găsesc stele funerare, inscripţii antice, sarcofage, iar în interior statui surprinzător conservate: Isis, Artemis, Atena, Apollo, un Harpokrates uşor de recunoscut după degetul pe care şi-l ţine în gură, un Serapis aşa de bine păstrat încât nu poţi crede că au trecut peste el două milenii...

Oraşele Asiei Mici, mai ales cele de pe coastă sau din apropierea ei, erau aşezate ca miezul în coajă într-o natură mirifică. Atunci când trece prin Perga, prin Psidia ori prin Atalia, unde şi aici Pavel a rostit „cuvântul Domnului”, lumea greco-romană, păgână, îşi trăia apogeul. Peste trei veacuri şi ea va fi complet dislocată de creştinism, iar noul Imperiu pravoslavnic va cunoaşte, cum arată Iorga, o rapidă bizantinizare şi orientalizare, fenomen care s-a datorat tocmai prosperităţii acestor oraşe. Numai că oraşele acestea prospere vor cădea, succesiv, în mâinile noilor păgâni pe care Bizanţul în declin i-a folosit la început ca mercenari. Marile eparhii ale Asiei Mici vor dispărea treptat şi e copleşitoare strângerea de inimă pe care o încerci văzând un deget al Sf. Ierarh Nicolae, episcopul de Mira-Lichiei, aşezat sub un cristal gros, nu ca moaşte de sărutat şi venerat, ci ca exponat de muzeu la acelaşi aşezământ din Antalya unde există şi o colecţie de icoane datând din secolele XVIII şi XIX şi provenind de la ultimele comunităţi creştine de pe teritoriul fostei Pamfilii... Sf. Haralambie, Sfinţii Trei Ierarhi, Naşterea Domnului, Iisus Arhiereu, Hristos şi samariteanca, lângă fântână, într-un verde-viu decor de palmieri, tipic coastei sudice a Asiei Mici... Şi, pe un fundal asemănător, Mântuitorul ducându-şi Crucea, escortat de câţiva sutaşi cu veşminte romane, dar cu mutre şi trăsături indubitabile de turci. E consolarea polemică pe care au insinuat-o la Voroneţ şi în multe alte locuri şi pictorii noştri de biserici.

*

Există un loc aparte de unde poate fi contemplat Ţarigradul: din Turnul Galata, înalt de 60 de metri, având o platformă circulară cu o perspectivă de 360 de grade.

Galata este numele unui vechi cartier bizantin al oraşului şi al podului care îl leagă de celălalt mal al Cornului de Aur, fastuosul estuar şi liman maritim. Podul peste care am trecut în urmă cu trei decenii, menit deopotrivă vehiculelor şi pietonilor, plin de dughene înguste, locande şi prăvălii, a ars în 1992 şi a fost reconstruit. Ridicat de genovezi pe locul unui far de lemn bizantin, Turnul Galata a fost, succesiv, închisoare turcească şi foişor de foc. Restaurat de mai multe ori, având ziduri groase de aproape patru metri, înzestrat cu un ascensor, oferă o privelişte al cărei efect este, pe vreme bună, o panoramă apoteotică.

Am rămas pe platforma sa circulară mai bine de o oră într-o dimineaţă de octombrie luminoasă şi cu foarte puţini turişti. În dreapta câmpului vizual albăstrit de cer şi de ape aflate în toate părţile se întindea Cornul de Aur, iar în latura stângă, Marea Marmara, zisă şi Propontida sau Marea Albă, prilej să-mi amintesc de observaţia lui Iorga că Bizanţul este o thalassocraţie. Turnul Galata oferea, totodată, deschidere şi asupra Bosforului.

Privind iarăşi Cornul de Aur, m-am uitat spre capătul său îngustat, unde se află cartierul Fanar şi catedrala Patriarhiei Ecumenice cu hramul Sfântului Gheorghe, statornicită acolo din anul 1600, după mai multe peregrinări. Modestă ca dimensiuni, biserica nu are cum să se distingă din vârful Galatei. Lipsită de turle şi de clopotniţă, pare mai degrabă o clădire civilă cu elemente arhitectonice greceşti. În interiorul ei a predicat însă Ilie Miniat, iar în incintă teologul Constantin Iconomos a redactat în 1848 strălucita Enciclică a Patriarhilor Răsăriteni. De aceea, catedrala Patriarhiei Ecumenice constituie şi astăzi un simbol şi un concentrat de Ortodoxie care ne leagă de epoca lui Justinian şi de aceea a lui Fotie.

Pe platforma circulară a Turnului Galata mi-am amintit un vers al lui Baudelaire: Homme libre, toujours tu chériras la mer şi am simţit acel duh al Răsăritului întâlnit prima oară în adolescenţă, în preajma bisericii elene din Constanţa, regăsit chiar şi în Bucureşti în jurul Curţii Vechi.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News


WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel