Românul a votat în 2009 pe cel care a dat impresia că nu îi va scădea pensia, că nu îi va scădea salariul și că nu nu îl va îndatora la instituțiile financiare internaționale, deoarece criza va trece fără nicio problemă.

Între timp, criza l-a lovit din plin pe român și de la optimismul care l-a facut să pună ștampila pe biletul de vot, a trecut la regrete și deziluzie și în final, așa cum obișnuiește, a început sa facă haz de necaz.

Au început să circule o mulțime de bancuri despre actuala Putere, imagini amuzante și poezii. Un astfel de poem a fost scris de Colonelul (r.)  Bâtcă Ilie, care scrie despre ”oastea umilită, precum întreg poporul…”.

Peneş cu arcanul

Pe drumul de costişă ce duce către NATO,

În gândul lui, sergentul zicea c-a-mbulinat-o,

De-o fi să sune goarna, să plece la război,

Că-i sunt dotaţi colegii, cu puşti, din doi în doi,

Aceşti pifani destoinici, mărşăluind cuminţi,

Precum, odinioară, părinţii de părinţi.

În salopete rupte, de să le plângi de milă,

Tanchiştii, trei la număr, târăsc de o şenilă

Ce-o descălţase tancul departe de cazarmă,

La nicio oră după ieşirea la alarmă,

Artileriştii-înjură în timp ce, la fălcele,

Se-nhamă, să urnească un tun din alea grele,

Din urmă, două MIG-uri tractate-s la teren,

Că-n rezervor, se pare, n-au strop de kerosen,

Pe fluviu, în amonte de Giurgiu, abia trec

Trei torpiloare trase spre NATO, la edec,

De marinarii care n-au mai ieşit în larg

De când avea şi stemă drapelul, pe catarg,

Fanfara, încropită dintr-un tambur major

Şi-un trompetist, dă semnul s-o ia mai la picior,

Căci, într-un punct strategic (ce doar pe hărţi există!),

Vrea premierul Oastea s-o treacă în revistă.

Apare premierul, semeţ ca un pandur,

Privind spre militarii de foame rupţi în cur.

Şi inima în pieptu-i bătea, mai să i-l spargă,

Văzând pe Gabi Oprea pe o mârţoagă şargă.

Şi mult se minunează şi nici că-i vine-a crede

Când stele, cu toptanul, pe umerii lui vede,

Cascheta-i era spartă, tunica descusută

Şi-avea mai scurţi nădragii cu douăşcinci la sută,

Lăsând în văzul lumii o gheată scâlciată,

Dar fruntea lui teşită părea încoronată

Cu străluciri de stele primite de pomană,

În scurta-i carieră, de-acest distins Izmană,

Căci bietul om, slab, palid, abia mai poate duce

Opt stele ce, pe umeri, ca soarele străluce.

Se miră Cabinetul, iar premierul, bravul,

Se-nclină la ministru (precum îi e năravul)

Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, Găbiţă?”

„Vin tocmai de la Şefu`.” „Şi cum e dânsul?” „Criţă.”

„Dar aste stele multe, cum, cine ţi le-a dat?”

„Chiar şeful dumitale, doar nu le-oi fi furat.”

„Şi pentru care fapte?” „Ştiu eu… Cică drept plată

Că am trădat partidul, dar asta prima dată,

Şi am venit la dânsul, cu trădători, cu tot.”

„Dar ce rang ai, Găbiţă?” „Am rang de… mafiot!”

… Discursul de rigoare sfârşindu-l, premierul

Dă încă o dovadă că nu-i lipseşte flerul,

Făcând el spre miniştri un semn cât mai discret,

De-o parte-i şi de alta, întregul Cabinet

Zâmbeşte, la comandă, şi dau toţi cu piciorul

În Oastea umilită, precum întreg poporul…

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News