COLECTIV. Se împlinesc trei ani  de când și-au pierdut viața 64 de oameni și alți zeci au fost răniți pe viață.

„Îmi vine să vomit din cauza senzației, dar închid ochii și număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10"

Vă mai aduceţi aminte? Sunt cuvintele Alexandrei Furnea. I-aţi uitat numele? E una dintre supravieţuitoarele Colectiv. Apropo de uitare, oamenii devin indiferenţi repede. Atât de repede, încât despre Colectiv se vorbeşte doar la comemorări.

„În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie"

Alexandra a scris curajos, dur, apăsat. Cuvintele ei au luat forma unui corp deschis pe masa chirurgului. Fără anestezie. Se afla în Colectiv în noaptea de 30 octombrie 2015, la concertul trupei Goodbye To Gravity. În acea seară, viața ei avea să se schimbe complet. A fost arsă pe umeri, spate, cap, mâini. Pe 27 octombrie 2017, a găsit forţa pentru a scrie unul dintre acele texte care-ţi iau adevărul şi dau cu el de pământ. L-a intitulat „Avem tot ce ne trebuie".

„Mama mă duce la toaletă, mă șterge, mă culcă înapoi în pat, apoi se spală pe mâinile deja crăpate de la atâta săpun dezinfectant, adus de acasă. Mama îmi dă să mănânc, căci infirmiera care se ocupă de hrană e singură și nu face față atâtor pacienți neajutorați. Când mi-e rău, mama îmi pune plosca și o spală, pentru că sunt prea slăbită sau am prea multe perfuzii ca să ajung la baie"

Dacă vrei să scrii despre durere, mai întâi trebuie să suferi, numai aşa vei înţelege sensul cuvântului. Cuvintele Alexandrei au fost distribuite de multe persoane. Au curs distribuirile, like-urile şi emoticoanele galbene cu lacrimi desenate.

În realitate, nu vrem să știm cu adevărat ce-i doare pe ceilalți. Că-i întrebăm, că ne dorim să le auzim răspunsul... aceste lucruri fac parte doar din curiozitate. De obicei, îl primim oricum pe „bine". Textul dezgolit al Alexandrei a pus durerea la lucru, mulţi nu au fost pregătiţi, dovadă stând o parte din mesajele pe care le-a primit: „Nu pot să citesc până la capăt. Sorry."; „Nu am putere să citesc tot că deja m-a luat cu friguri şi cu tristeţe mare!"; „Crede-mă că nu am putut citi tot".

Renunţăm prea repede. Renunţăm des. Societatea în care trăim e atât de afectată de renunţare, încât ea se observă cu ochiul liber. E suficient să ieși pe stradă, să te uiţi la priviri, la modul de a merge, la umerii lăsaţi.

Cred că toată lumea ar trebui să facă un efort şi să citească textele Alexandrei. Pentru că a luat o tragedie şi a transformat-o în supravieţuire, luptă, viaţă. Pentru că oricine ar fi putut fi în locul ei.

Pentru supravieţuitorii Colectiv, pentru părinţii şi familiile celor care s-au stins din viaţă, trei ani de la Colectiv înseamnă durere, multă durere. Ce nu ar trebui să însemne pentru nimeni e uitare.

„Cântă-mi, Auraș", îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă"

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News