Situată pe Bulevardul Dacia la numărul 77, în vecinătatea Parcului Ioanid, clădirea Institutului Francez din Bucureşti, Casa Olănescu, aşa cum este ea cunoscută de specialişti, rămâne şi astăzi, la aproape 100 de ani de la cumpărarea ei de către statul francez, un reper în peisajul cultural al Bucureştilor. 

Impunătoare şi solidă, clădirea, realizată într-o arhitectură eclectică ce poartă amprenta tendinţelor timpului în care a fost ridicată, respiră măreţie şi siguranţă. Accesul în curte nu este însă deloc lesnicios, la intrare fiind instalat un post de control după atentatele de acum patru ani din capitala Franţei. Străbatem curtea, pavată cu piatră roşie şi intrăm într-un hol mic; urcăm scările şi păşim apoi în atrium pe o uşă monumentală. Spaţiul amplu, cald, cu mult lemn, bine conservat, reflectă un amestec de elemente neoromâneşti, Art Nouveau, Jugendstil şi Seccesion.

'După cum vedeţi, este o casă boierească construită, se pare, în jur de 1913, cu semne arhitecturale Art Nouveau şi Jugendstil evidente, arhitectul fiind un neamţ Oskar Maugsch. Splendorile astea de uşi au tot vocabularul Jugendstil, se vede şi la arcade, iar desenul verierei este foarte clasic şi el', spune Irina Petrescu, directorul delegat al Institutului Francez din Bucureşti. În stânga, discret, acoperit de o husă, este aşezat un pian.

'Vreau să vă arăt o bijuterie, un pian cumpărat, se pare, odată cu casa. Este un Schiedmayer 1900 de la Expoziţia Universală 1900. Interiorul este o bijuterie şi el, iar plăcerea mea imensă este că am reuşit restaurarea lui în vara trecută cu un maestro venit din Sankt Petersburg, un rus care a mai restaurant piane de genul acesta (expertul rus Alexander Ermakov - n.r.). Şi, de unde ştiam că sunt numai o treime din clape puţin dezacordate, de reparat, el a schimbat tot interiorul, a comandat toate arcurile, a curăţat toate clapele. Are un sunet particular, destul de dur şi de puternic. În decembrie 2018 am inaugurat o serie care se cheamă 'Atrium în muzică', iar Eduard Kunz, pianist care este stabilit în Bucureşti, a dat un concert, el fiind cel care m-a pus în legătură cu specialistul rus care ne-a refăcut pianul', spune Petrescu. Ne apropiem de scara monumentală, care conduce la etaj, prin două rampe.

'Lucrul pe care aş vrea să-l observaţi sunt cele două trepte unde sunt balamale. Iată, treapta de aici, unde se punea proiectorul de film, se deschide. Iar treapta următoare, care se deschide şi ea, permitea proiecţionistului să scoată capul şi să vadă cum se desfăşoară evenimentul', explică directorul Institutului Francez. Ea spune că această casă a fost cumpărată în 1936, de la Familia Olănescu, de statul francez pentru a instala de la început aici un Institut Francez al Înaltelor Studii. 'Şi se pare că de la început a fost frecventată de marii intelectuali ai epocii. Am un portret al 'celor trei crai - Ionescu, Eliade şi Cioran', care ar fi trecut pe aici şi au obţinut burse pentru a merge în Franţa, dar astea sunt doar nişte mărturii de arhivă. Instalat aici, Institutul a durat până prin 1948, când a fost hotărâtă închiderea lui de către regimul comunist care venise la putere. Ulterior a fost redeschis în 1970', spune Petrescu. Biblioteca Franceză din această clădire a fost condusă la un moment dat de filosoful Roland Barthes, el fiind bibliotecar şi, după anumite mărturii, se pare, şi ataşat la Ambasada Franţei.

'Este o poveste foarte frumoasă, relatată de Richard Edwards în cartea lui despre Institut, povestea acestui personaj, Victor, un paznic al Institutului, care, ca să apere instituţia, pentru a nu fi închis Institutul, s-a instalat în casă. 22 de ani a rămas închis aici. Ei, asta spun poveştile, arhivele...', povesteşte directorul Institutului Francez. Casa a rămas exact cum a fost construită, arhitectura fiind prezervată. Podul a fost transformat între anii '80 - 2000 în bibliotecă.

'Marea bibliotecă a Institutului Francez fusese transferată aici, iar prin anii 2010 - 2012, consilierul cultural al epocii a hotărât că biblioteca trebuie să se întoarcă la vedere, la nivelul atriumului, iar în pod au fost instalate birouri', spune Irina Petrescu. În curte a apărut o nouă clădire, sala de cinematograf. 'Singura amprentă arhitecturală pe care ne-am permis-o a fost construirea sălii de cinematograf, în spatele Institutului, opera arhitectului Attila Kim. E o clădire realizată în armonie cu aceea a Institutului, care e pus astfel în valoare, de această construcţie nouă, neutră, de fundal, care nu alterează cu nimic nici percepţia din stradă şi nici proporţiile edificiului de peste 100 de ani. Şi mi se pare a fi o reuşită', consideră directorul Irina Petrescu. Ea a mai spus că tot Attila Kim a făcut şi mediateca pentru copii, amenajată la parterul clădirii vechi, iar amenajarea peisagistică din grădină a fost concepută de Nicolas Triboi, 'un peisagist de origine română, născut în Franţa şi care a hotărât să se reinstaleze în România şi a făcut lucruri minunate în multe spaţii verzi nu numai la Bucureşti'.

Directorul Institutului Francez a mai dezvăluit faptul că în clădirea Institutului Francez, înainte de 1948, Comedia Franceză a jucat 'Mizantropul' lui Moliere. 'După '89, Institutul a fost unul din locurile de unde s-a 'pilotat' un program, la vremea aceea foarte important, de cooperare cu institutele franceze din România, iniţiat de Ministerul Afacerilor Externe din Franţa, care a constat într-un turneu foarte important cu ateliere şi întâlniri cu publicul, cu concursul a opt mari coregrafi francezi. Acel proiect a lăsat o importantă amprentă asupra coregrafilor contemporani români', a încheiat Irina Petrescu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News