După deja celebra Rezoluție de la Herculane, prin care PSD a intrat în mod oficial în război cu așa-numitul „Stat paralel și ilegitim" (scuzați pleonasumul!), în spațiul public se pune obsesiv întrebarea cine ar exercita această formă ocultă de putere. Cine e de fapt Statul Paralel? 

Întrebarea e oarecum la fel de nepotrivită ca și în cazul statului de drept. Dacă cineva te-ar întreba „Cine e statul de drept?" ar fi destul de dificil să arăți cu degetul pe cineva anume. Ai putea vorbi despre sistemul democratic, despre supremația legii, despre puterile constituționale, despre vot și suveranitate, dar nu ai putea susține că statul de drept e cutare sau cutare persoană. Nici măcar președintele, care impropriu mai e numit câteodată „șeful statului", nu ar putea pretinde ca Ludovic al IV-lea că „Statul sunt eu!".

Așadar, întrebarea corectă nu e „cine", cât mai degrabă „ce" este Statul Paralel. Iar aici putem răspunde fără emoții că este chiar opusul „statului de drept" față de care se află într-o relație de paralelism ireconciliabil.

Or, statul de drept are două repere fundamentale: pe de o parte, supremația legii și a Constituției, iar pe de altă parte supremația votului prin care cetățenii își desemnează reprezentanții săi. Așadar, „Statul Paralel" ar fi exact opusul: situarea deasupra legii și a Constituției și desconsiderarea votului popular. Pentru Statul Paralel, legea nu este o regulă supremă pe care trebuie să o respectăm cu toți, ci doar un instrument care poate fi folosit împotriva celor incomozi. Legile și Constituția sunt invocate de Statul Paralel doar atunci când servesc propriilor interese. Dincolo de această utilitate subiectivă, legile și Constituția rămân doar un text scris pe o hârtie, având cel mult o funcție igienică. Iar despre încălcări ale legii sau a Constituției de către Statul Paralel nici nu poate fi vorba, atâta timp cât cei care ar trebui să le investigheze sunt ei înșiși părtași la paralelismul ilicit.

Statul Paralel nu dă doi bani pe votul popular. Aleșii de vitrină nu sunt stabiliți la urne, ci în sufrageria cuiva, unde se întâlnesc nealeșii cei mai puternici ai neamului. Deciziile se iau în cerc restrâns, într-o cameră obscură, încărcată de fum de țigară, în clinchetul paharelor de coniac fin, în așa-numita „Smoke-filled room" folosită în terminologia politologilor americanii pentru a descrie modul ocult prin care păpușarii stabilesc coregrafia și păpușile și ce sunt servite maselor naive.

Nefiind rezultatul alegerilor democratice, Statul Paralel nu înțelege conceptul de „răspundere publică", ba chiar îl percepe ca pe un afront direct la adresa independenței sacrosante a nealeșilor față de cei aleși. Din acest motiv, Statul Paralel reacționează nervos și violent la orice tentativă de control public. Cei care au nesăbuita idee de a institui un control „pe bune", nu doar de fațadă, asupra sa, devin rapid ținta instituțiilor-măciucă din arsenalul Statului Paralel, după care sunt puși la stâlpul infamiei publice a luptei anti-corupție, de către o mașinărie de propagandă ce hrănește astfel frustrările simpliste ale opiniei publice.

Pentru Statul Paralel, drepturilor omului sunt un moft sau un „lux", pe care poporul fraier nu și-l permite. Cetățeanul trebuie să se supună! Cum adică să aibă drepturi? Iar dacă se găsesc totuși unii naivi să invoce Declarația universală a drepturilor omului, Statul Paralel găsește de fiecare dată imperative mult mai înalte care să justifice încălcarea ei. Siguranța națională și lupta anti-corupție sunt doar două cortine în spatele cărora Statul Paralel își lovește la ficat adversarii, în timp ce, pe partea cealaltă, publicul din sală aplaudă frenetic.

De altfel, eticheta de „penal" are o funcție cheie în propaganda servită de Statul Paralel. Cel pe care e lipită această etichetă își pierde instantaneu capacitatea de a spune adevărul. Chiar și cea mai simplă ecuație matematică, 1+1 = 2, devine o minciună sfruntată în gura „penalului ordinar". De fapt, orice ar spune „penalul" e lovit de nulitate, pur și simplu nu contează. El nu mai merită să fie ascultat, el trebuie doar combătut și ostracizat. Există totuși o excepție: denunțul! Acolo orice frază, scrisă chiar și de cel mai odios criminal, devine o probă juridică irefutabilă dacă îl vizează pe unul dintre adversarii Statului de Paralel.

Spre deosebire de statul de drept, care funcționează pe principiul separației și controlului reciproc între puteri, Statul Paralel se manifestă prin controlul unilateral asupra tuturor puterilor din societate – nu doar cea politică, dar și cea juridică sau chiar cea reprezentată de mass media. Secretele întunecate din arhive, păcatele neștiute, concubinajele jenante sau dosarele încă nedeschise din sertare devin criterii fundamentale de promovare în funcții cheie a celor care ulterior vor deveni slujitorii de nădejde Statul Paralel. La fel ca în lumea creștină, nimeni nu este fără de păcat în Statul Paralel. Dar tocmai aceste vulnerabilități, complicități și neputințe individuale cimentează coeziunea, dependența și susținerea reciprocă dintre cei care populează Statul Paralel, dându-le astfel o forță de acțiune greu de stăvilit.

Există totuși un punct slab în această arhitectură foarte alambicată. Dacă unul singur, doar unul singur din părtașii Statului Paralel este aruncat în afara Olimpului exclusivist și devenind el însuși o victimă care nu mai are nimic de pierdut, atunci tot ansamblul începe să se destrame. Apar dezvăluiri și mărturii publice, apar documente compromițătoare, apar interceptările reciproce dintre cei care cândva împărțeau tortul puterii obscure. Iar în fața acestor evidențe de netăgăduit, Statul Paralel nu are decât un non-răspuns: pur și simplu nu comentează, pur și simplu se face că nu vede, ca și cum nu ar exista rahatul, deși el este chiar în mijlocul sufrageriei și începe să miroasă din ce în ce mai tare.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News