Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
"Cine aş putea, mă deşteptule, să fiu?". Legenda rutieră care a făcut senzație, acum 50 de ani: "Agentul a văzut la volan un general cu două stele pe epoleţi, s-a pierdut cu firea..."
Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura
Imagine cu rol ilustrativ / Sursa foto: captură video Youtube KARISMA WORLDWIDE
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine în atenția cititorilor DCNews cu cea de-a patra parte a textului "Un Ford din Dealul Spirii".
Au trecut zece ani de când s-a prăpădit prematur un medic de notorietate, profesorul psihiatru Florin Tudose.
Ne cunoşteam de copii, din vremea când era vecin, coleg de şcoală şi prieten cu unul dintre verii mei, care locuia pe strada Nicuşor, între Calea Panduri şi Calea 13 Septembrie. După urcarea lui Ceauşescu în vârful piramidei politice, străzii Nicuşor i-a fost schimbat numele. De asemeni, a dispărut din programele emisiunilor radiofonice pentru copii cântecul Nicuşor are o tobă, din care îmi amintesc şi acum prima strofă: „Nicuşor are o tobă/ Şi-o tot ia de după sobă/ Toată ziua, vrei, nu vrei/ Bate-n tinicheaua ei”.
Străzile dintre Şoseaua Panduri şi Calea 13 Septembrie erau pavate cu piatră de râu sau cu macadam, aveau case cu parter şi curţi strâmte, iar primăvara era o explozie de liliac. Florin Tudose locuia în apropierea Gării Dealul Spirii, dispărută de peste 50 de ani. Aceasta făcea parte din linia care unea Gara de Nord de Filaret şi mi-o amintesc traversând Calea Rahovei până în anul 1960, când a fost desfiinţată. Se mai pot vedea şi astăzi la Chirigiu, în sensul spre Piaţa Rahovei, rămăşiţele cantonului şi ale câtorva metri de cale ferată. Copil fiind, îmi amintesc bariera din acest punct al oraşului, în faţa căreia se opreau de o parte şi de alta a străzii autocamioane, puţine automobile şi numeroase căruţe.
Dealul Spirii, care la începutul secolului trecut s-a numit Dealul Arsenalului, era o suprafaţă vastă şi frumoasă din vechiul Bucureşti. La intersecţia străzii Uranus cu strada Cazărmii, care cobora spre Antim, exista o biserică impunătoare cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, ctitorită de un negustor macedonean pe nume Niţă Stere. Aproape nimeni nu ştia numele staţiilor de tramvai din acea răscruce, pentru că locului i se spunea „La Niţă Stere”. Peste drum de biserica pomenită, în capul străzii Cazărmii, se găsea restaurantul „La Motanul negru”, denumire pe care localul şi-a păstrat-o în perioada regimului comunist. Dealul Spirii se întindea până la Monumentul Pompierilor dinspre Izvor, închinat jertfei lor în bine cunoscuta confruntare din 1848 cu turcii. A dispărut şi el odată cu aberantele demolări săvârşite pentru a se construi inepţia arhitectonică numită Centrul Civic.
Locuința lui Florin Tudose se găsea însă aproape de fosta gară din Dealul Spirii și de clădirea cinematografului „Lira”, unde, la începutul anilor ’60, rulau multe filme comice americane, îndeosebi din vremea cinematografului mut. În faţa casei lui Florin Tudose din Dealul Spirii putea fi văzută adesea o bijuterie automobilistică: un Ford decapotabil, cu spiţe la roţi şi cu bancheta din spate înălţată cu 20-25 de centimetri, întrucât, fiind o maşină pentru vânătoare, pasagerul din spate să poată folosi puşca în aşa fel încât să nu pericliteze persoana aşezată la volan şi nici pe eventualul pasager din dreapta sa. Acest automobil, care cred că era fabricat spre sfârşitul anilor ’30, fusese cumpărat de tatăl lui Florin Tudose, medic de profesie.
Îl invidiam pe Florin întrucât îşi luase permis de conducere – lucru foarte rar pe atunci – la câteva săptămâni după ce împlinise 18 ani. Era o apariţie de efect trecerea sa la volanul Fordului prin centrul Bucureştiului. L-am văzut o dată salutându-mă radios de la volan, în timp ce intra pe Strada Regală, printre hotelurile „Union” şi „Stănescu”.
Legat de examenul de conducere al lui Florin, îmi amintesc că a auzit atunci următoarea legendă rutieră, care a făcut senzaţie în urmă cu 50 de ani: directorul Academiei Militare de atunci era un general numit în fruntea fostei Şcoli de Război în regim de „cimitirul elefanţilor” şi nu era simplu general, ci general-locotenent. Avea ca maşină de serviciu un Mercedes 190 nou, cu schimbător de viteză la volan şi o pedală de acceleraţie cât pantofii lui Ţuţea, care purta 45. Şoferul generalului era un plutonier care, spre deosebire de titular, venea îmbrăcat civil la serviciu, în costum şi cu cravată. Plecând de pe Dealul Ţăcăliei – pentru construirea Şcolii de Război acesta fusese dislocat în bună măsură –, generalul i-a cerut şoferului să se aşeze în spate ca să nu fie timorat de vecinătatea profesionistului. Directorul Academiei Militare primise de curând permisul de conducere, la o vârstă destul de înaintată. Aşa s-a făcut că, trecând de Operă şi de actuala Piaţă Kogălniceanu, pe bulevardul care purta pe atunci numele lui Gheorghiu-Dej, a depăşit stopul pe roşu şi, fluierat de agentul de circulaţie din „borcan” (un cilindru pe jumătate vitrat din care se dirija circulaţia), a oprit peste drum de Liceul „Lazăr”. Coborând din borcan şi venind la geamul portierei, agentul a văzut uimit la volan un general cu două stele pe epoleţi, s-a pierdut cu firea şi n-a mai spus decât, cu un glas stins, „Cine sunteţi?!”...
În momentul acela s-a deschis geamul din spate şi plutonierul aşezat acolo a răspuns în locul celui întrebat: „Păi cine aş putea, mă deşteptule, să fiu, dacă şoferul meu e un general?!”...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
