În rândurile următoare, puteți citi un fragment din cartea lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1980).  

La sfârşitul lunii mai din 1971, Ceauşescu a plecat într-o vizită de aproape 40 de zile, cea mai lungă din cariera sa de şef de stat, în China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Mongolia. Era o călătorie căreia nu-i dădea nimeni importanţă, cu atât mai mult cu cât Ceauşescu nu fusese încă într-o capitală importantă din Occident.

De pe vremea lui Gheorghiu-Dej, delegaţiile la nivel înalt care mergeau în Apus erau conduse de premierul Maurer – acesta fusese în 1964 la Paris, apoi la Bonn, Viena şi Roma –, însoţit de ministrul de externe Corneliu Mănescu. Delegaţiile cu scop economic trimise în Apus, de unde România făcea importuri masive, aveau în componenţă specialişti, iar în frunte pe Alexandru Bârlădeanu, autentic doctor în economie, sau pe Gheorghe Gaston Marin, ambii vicepreşedinţi ai Guvernului.

Atunci când Ceauşescu a purces spre Asia, însoţit de nevastă şi de câţiva fruntaşi din partid, trecuseră aproape trei ani de la punctul culminant al „dezgheţului”, care constituise şi momentul apoteozei sale: neparticiparea României la invadarea Cehoslovaciei în august ’68. În acest răstimp nu se petrecuseră în ţară schimbări politice semnificative. Ceauşescu marginalizase doi lideri din echipa lui Dej: pe Gheorghe Apostol şi pe Alexandru Bârlădeanu. Apostol fusese exoflisit din Biroul Politic pe temeiuri „morale”: divorţase şi se recăsătorise cu o femeie mai tânără. Întrucât fosta sa nevastă purta numele, de fată, de Codreanu, Securitatea a lansat zvonul stupid că era fiica lui Corneliu Codreanu. Despre Bârlădeanu, intrat cu Ceauşescu în conflict pe motive de strategie economică, a pornit din acelaşi izvor o altă inepţie: aceea că, la Breaza, creştea porci din vânzarea cărora câştiga sume mari de bani. Mulţi membri de partid trecuţi de 50 de ani, nostalgizaţi de trecerea lui Apostol pe linie moartă – Bârlădeanu era mai degrabă un tehnocrat –, constatau cu mâhnire că lumea lui Dej, implicit a lor, apusese. Era întâlnirea activiştilor cu melancolia.

Că nu se schimbase nimic nici în politica externă a lui Ceauşescu de „distanţare de Moscova şi deschidere faţă de Occident”, formula standard a presei apusene, reieşea şi din faptul că Europa Liberă devenise un post de radio benign, ascultat cu feres­trele deschise, îndeosebi pentru emisiunile de muzică rock ale lui Cornel Chiriac, programele-magazin şi articolele traduse din marile ziare europene şi americane. Postul de bruiaj de pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, înfiinţat în timpul războiului, nu mai avea pază, iar sârma ghimpată care-l înconjura începuse să ruginească. Mergând la o familie din Bucureşti care mai avea şi alţi musafiri, într-o seară, poetul Cezar Ivănescu nu pricepea de ce i se părea foarte cunoscută vocea unui oaspete, până i s-a spus că domnul respectiv este un redactor al Europei Libere sosit în România ca să-şi revadă rudele şi prietenii.

Ajungând la Snagov-Parc, am rămas surprins să găsesc larg deschise porţile de sârmă împletită care împiedicau accesul pe aleea spre fostul palat al prinţului Nicolae, astfel încât am putut privi de aproape, de pe uscat, clădirea aceea, radioasă în lumina soarelui, evocând un colţ lusitan, pe care nu o contemplasem până atunci decât de pe apă. Acolo avuseseră domiciliu obligatoriu şase luni, din noiembrie 1956 până în aprilie 1957, fiica, ginerele şi colaboratorii apropiaţi ai fostului premier maghiar Imre Nagy, care declanşase insurecţia anticomunistă din Ungaria. El stătuse cu soţia şi cu cei doi nepoţi până la reîntoarcerea la Budapesta, unde avea să fie judecat, condamnat şi executat, în 1958, la o distanţă de câţiva kilometri, în încăperile redacţiei revistei cominformiste „Pentru pace trainică”, mutată ulterior la Praga. Puţini mai ştiau la sfârşitul anilor ’60 de unde provine denumirea micului complex hotelier şi a restaurantului „Pacea” de la Snagov. Tot hotel ajunsese, pe celălalt mal al lacului, şi fosta casă de odihnă a fostei Uzine de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, o clădire din lemn cu foişor şi etaj, acoperită cu stuf precum casele din Deltă, aşezată într-un luminiş de stejari, prevăzută cu debarcader şi ponton, proiectată de arhitectul Octav Doicescu.

Până şi atmosfera Pieţei Palatului, spaţiul simbolic al Puterii, se schimbase. O traversasem ani la rând, cu ghiozdanul în spate sau cu servieta sub braţ, în drumul de ducere şi de întoarcere de la şcoală. În ianuarie ’61 intram nestingherit în curtea fostului palat regal, pustie, pavată cu piatră cubică, unde zburau stoluri de porumbei la joasă înălţime. Piaţa Palatului era pururea pustie, cu rari pietoni şi câteva maşini în parcarea hotelului „Athénée Palace”; un loc vast şi frigid, delimitat de clădirea albă, solitară, a Comitetului Central. Chiar şi în zilele de început de octombrie, cu lumină blândă şi nori navigând în derivă pe cerul curat, duhul acela rece persista. Se estompase la finele anilor ’60, când o străbă­teau, vara, femei cu rochii înflorate şi turişti cu aparate de fotografiat sau grupuri coborâte din autocare... În scuarul din faţa Ateneului, unde apăruse între timp statuia lui Eminescu, pe la scăpătat, aşezată pe o bancă, o fostă pensionară a Crucii de Piatră aruncată-n stradă cu decretul din 1949, care bătea spre 45 de ani şi rupea binişor franţuzeşte, îşi pândea prada: vreun comis-voiajor mai în vârstă, pe care-l agăţa prefăcându-se că îl întreabă cât e ceasul sau pe unde vine o anumită stradă. Îi explica, după ce intrau în vorbă, cu un glas obidit, că este o „fostă”; o aristocrată expro­priată şi ostracizată de comunişti.

Tinerele sale colege de breaslă lucrau pe faţă, direct, fără istorii siropoase. Într-o seară din ’69 sau ’70, primarul de atunci al Capitalei, Dumitru Popa, un sexagenar cumsecade care le repartizase apartamente câtorva scriitori tineri fără casă, şi-a lăsat şoferul să-l aştepte în maşină şi a coborât în night-clubul din subsolul de la „Athénée Palace” ca să bea un whisky sau un coniac, aşezându-se pe un scaun de la bar. O profesionistă a amorului tarifat tocmai scotea o ţigară din poşetă. Amabil, primarul i-a întins flacăra brichetei sale. Neştiind cine este, surprinsă de politeţea bărbatului cu păr alb, femeia l-a întrebat:

– Ai luat pensia, moşulică?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News