Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că vaccinarea obligatorie anti-COVID pentru cadrele medicale din San Marino nu a încălcat drepturile omului, considerând măsurile justificate în contextul pandemiei și subliniind libertatea statelor de a adopta politici de sănătate publică în situații excepționale.

Hotărârea integrală se găsește, în limba engleză, pe site-ul oficial al CEDO (HUDOC).

Avocatul Bogdan Bărbuceanu ne-a răspus la câteva întrebări privind relevanța acestei decizii CEDO  — este sau nu un caz singular? Ce înseamnă interesul public în jurisprudența CEDO?

Foto: Pexels

Dacă se încalcă dreptul unei categorii restrânse de persoane în scopul ocrotirii unui interes public, măsura nu încalcă drepturile omului

A.D.: Ce înseamnă decizia CEDO în cauza Pasquinelli și alții v. San Marino? Este ea un precedent?

Bogdan Bărbuceanu: Decizia CEDO în cauza Pasquinelli și alții v. San Marino nu este prima în acest sens, în care Curtea constată ca fiind legale aceste măsuri din perioada pandemiei — în sensul că nu se încalcă niciun articol din Carta Europeană a Drepturilor Omului și, cu atât mai puțin articolul 8, care vorbește despre dreptul la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței. În această speță, un grup de cadre medicale (26, mai precis), au sesizat Curtea cu privire la faptul că în regiunea San Marino, [cred că 19 (n.r., persoane) din ce am citit eu, erau de acolo, din regiune] — pentru că au refuzat vaccinarea, nu și-au mai putut desfășura activitatea de medici. Și au fost obligați să desfășoare alte activități administrative.

Și, bineînțeles, nu e prima dată când Curtea constată treaba asta, mergând pe ideea că trebuie să avem în vedere scopul protejării sănătății publice și a drepturilor celorlalți cetățeni. Deci Curtea a apreciat, așa cum, repet, a mai făcut-o — chiar atunci când este la limită încălcarea unor asemenea drepturi, dacă această încălcare este pentru protejarea unei categorii mai mari de cetățeni, nu putem încadra ca fiind o încălcare a articolelor din CartaEDO.

În sensul acesta este și decizia de azi. Și, de asemenea, au mai fost respinse și alte cereri, pentru că această sesizare mai făcea referire și la art. 14 și la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, tot pe aceleași considerente (însă au motivat petenții în drept această sesizare, care le-a fost respinsă pe același considerent general) — și anume că, chiar și atunci când putem aprecia că este încălcat dreptul unei categorii restrânse de persoane, dacă este pentru ocrotirea unui interes public, general, nu ar fi o încălcare a CarteiEDO.

Foto: Pexels

Medicii reprezintă cea mai expusă categorie profesională

A.D.: Cum ați defini interesul public? Conceptul de interes public e o parte importantă din acestă decizie a CEDO — din toate deciziile CEDO în general.

Bogdan Bărbuceanu: Da, având în vedere categoria asta a medicilor, în dezvoltarea altor decizii anterioare, care sunt motivate mult mai bine decât asta (dar aceasta, despre care vorbim, face referire la acelea în considerente), se apreciază că, de exemplu, categoria medicilor reprezintă o categorie care este cea mai expusă în a transmite un virus, anumite boli. Pentru că ei se adresează unei categorii mari a publicului.

Și în sensul acesta, interesul general este interesul pacienților care se adresează cadrelor medicale și care pot fi infectate în măsura în care acestea nu erau la rândul lor vaccinate. Deci, așa ar fi logica, aceasta ar fi logica pentru care CEDO a mers pe aceeași linie încă de la primele contestări — că nu este prima sesizare a Curții.

A.D.: Practic, e o relație cauzală ce se întâmplă aici. Medicii (transmit mai departe)...

Bogdan Bărbuceanu: Da, iar argumentele juridice sunt că ocrotirea interesului general primează față de ocrotirea interesului particular sau al unei categorii restrânse de persoane, cum ar fi medicii. Cu alte cuvinte, îi putem obliga pe medici în ideea de a-i proteja pe ceilalți care sunt mult mai mulți.

Asta e logica juridică. Soluția era de așteptat. Și mai sunt câteva sesizări care vor primi aceeași soluție de respingere, fără discuție, având în vedere și practica anterioară, jurisprudența Curții. Pentru că au mai fost și din alte regiuni, nu numai din San Marino, astfel de sesizări.

Foto: Pexels

Cum este văzut, în jurisprudența recentă a CEDO, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie?

În Ghidul privind Convenția europeană a drepturilor omului în timpul pandemiei de COVID-19, autorii volumului "COVID-19 și impactul asupra drepturilor omului — Prezentare generală a jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului", potrivit Cuvântului-înainte, "analizează pe scurt drepturile prevăzute de Convenție care sunt cel mai afectate de pandemia de COVID-19 și de răspunsul guvernelor în vederea controlării acesteia".

În strânsă relație cu art. 8 din ConvențiaEDO, la care și petenții din speța la care ne-am referit (Pasquinelli și alții v. San Marino) au făcut unele alegații, autorii consideră că:

"Articolul 8 include obligația statelor de a institui reglementări care să impună atât spitalelor publice, cât și celor private să adopte măsuri adecvate pentru protejarea integrității fizice a pacienților lor și să ofere victimelor neglijenței medicale acces la proceduri în care acestea ar putea, dacă este cazul, să obțină despăgubiri pentru prejudiciile suferite (Decizia din 17 martie 2016, Vasileva împotriva Bulgariei, nr. 23796/10, § 63, Hotărârea din 2 mai 2017, Jurica împotriva Croației, nr. 30376/13 § 84, Hotărârea din 3 mai 2007, Mehmet Ulusoy și alții împotriva Turciei, nr. 34797/03, § 82).

Principiile care se aplică în temeiul articolelor 2 și 3 în acest context se aplică și în temeiul articolului 8 în cazul unei vătămări care nu reprezintă o amenințare a dreptului la viață, astfel cum este garantat prin articolul 2, sau care nu atinge nivelul de gravitate necesar pentru a constitui tratamente inumane și degradante în conformitate cu articolul 3 (Hotărârea din 27 martie 2018, İbrahim Keskin împotriva Turciei, nr. 10491/12, § 61). COVID-19 a avut o serie de efecte diferite asupra sănătății unor persoane diferite. În unele cazuri, acesta a provocat suferințe intense și a reprezentat o amenințare la adresa vieții (implicând astfel obligațiile de protecție a vieții și a sănătății prevăzute la articolele 2 și 3), în altele simptomele au fost mai ușoare.

Foto: Pexels

În astfel de cazuri, simptomele pot afecta în continuare integritatea fizică a unei persoane, de exemplu, dacă aceasta are o temperatură ridicată, tuse continuă sau o pierdere a simțului gustului sau a mirosului, articolul 8 devenind astfel aplicabil. Prin urmare, în temeiul articolului 8, poate exista o obligație a statelor de a constrânge atât spitalele publice, cât și pe cele private, să adopte măsuri corespunzătoare pentru protecția pacienților lor împotriva COVID-19 în toate cazurile în care acesta afectează integritatea fizică a unei persoane.  Articolul 8 devine de asemenea aplicabil în contextul tratării COVID-19.

Prelevarea de probe de sânge sau recoltarea exudatului sunt intervenții medicale care, chiar dacă sunt minore, constituie atingeri aduse dreptului la respectarea vieții private (Decizia de admisibilitate din 5 ianuarie 2006, Schmidt împotriva Germaniei, nr. 32352/02, Decizia de admisibilitate din 15 mai 2018, Caruana împotriva Maltei, nr. 41079/16). Recoltarea exudatului este una dintre metodele de testare pentru COVID-19.

Deși constituie o atingere adusă drepturilor prevăzute la articolul 8, Curtea a afirmat și că recoltarea unui exudat este un act de scurtă durată, care de regulă nu provoacă vătămări corporale sau suferințe fizice sau psihice și, în general, este justificat dacă este realizat în conformitate cu legea pentru un scop legitim (Decizia de admisibilitate din 15 mai 2018, Caruana împotriva Maltei, nr. 41079/16).

Deși eforturile multor state din întreaga lume și ale multor organisme internaționale publice și private se concentrează din ce în ce mai mult pe dezvoltarea și pe producerea unui vaccin împotriva COVID-19, dacă statele instituie obligativitatea vaccinării pentru toată populația este posibil să apară probleme care contravin Convenției. Șase cauze se află în prezent (n.r., este vorba de anul 2021, momentul redactării volumului) pe rolul Marii Camere în legătură cu chestiunea vaccinării obligatorii (Cauzele Vavřička împotriva Republicii Cehe, nr. 47621/13, Novotná împotriva Republicii Cehe, nr. 3867/14, Hornych împotriva Republicii Cehe, nr. 73094/14, Brožík împotriva Republicii Cehe, nr. 19306/15, Dubský împotriva Republicii Cehe, nr. 19298/15, Roleček împotriva Republicii Cehe, nr. 43883/15 (hotărâri în pronunțare). La 17 decembrie 2019, ținând seama de dificultatea și de complexitatea chestiunii, camera căreia îi fuseseră atribuite prezentele cauze și-a declinat competența în favoarea Marii Camere. La 1 iulie 2020 a avut loc o audiere online la Strasbourg în fața Marii Camere).

Este vorba despre vaccinarea obligatorie împotriva poliomielitei, a hepatitei B și a altor boli, precum și despre refuzul părinților de a permite vaccinarea copiilor lor, în temeiul articolelor 8 și 9, precum și al articolului 2 paragraful 1 din Convenție. Cu siguranță, judecătorii Marii Camere vor ține cont de criza declanșată de COVID-19 și constrângerile aferente acesteia atunci când se vor pronunța în aceste cauze (...)".

Sursa: Freepik

Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că:

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News