O televiziune a difuzat filmul Sub soarele lui Satan, turnat după romanul omonim al lui Georges Bernanos, avându-l în rolul principal pe Gérard Depardieu. Romanul lui Bernanos – care a mai publicat şi un altul cu tematică asemănătoare, Jurnalul unui preot de ţară – a fost celebru în epoca interbelică, pe vremea când mai exista o Franţă catolică. Nae Ionescu i-a consacrat în anii ’30 un admirabil articol în „Cuvântul”. Înainte de a-i rezuma subiectul, se cuvine spus că în epoca modernă lui Baudelaire îi aparţine observaţia, curentă în literatura patristică, potrivit căreia cea mai mare şiretenie a diavolului constă în a te face să crezi că nu există. A reformulat-o şi i-a dat însă valoare circulatorie alt scriitor francez, Denis de Rougemont.

Abatele Donissan, protagonistul lui Bernanos, este un preot tânăr, provenit dintr-o familie de ţărani, care a urmat cu greu seminarul, râvnitor (se autoflagelează), dar împiedicat, ineficient aproape, strivit de povara bunelor sale intenţii. În drum spre parohia mărginaşă unde fusese trimis, îi iese în cale Vrăjmaşul şi el are o ezitare. Diavolul îl înzestrează cu darul de înaintevăzător, ba chiar şi cu acela al minunilor, întrucât învie din morţi un copil. Enoriaşii îl tratează de sfânt, alţi preoţi îl admiră, dar numai abatele Donissan ştie de unde îi vin puterile miraculoase şi ce se petrece în sufletul lui. În realitate, adevăratul preot al lui Hristos nu este Donissan, ci protopopul cu aspect de burghez care nu şi-a biciuit niciodată trupul.

Cu o strălucită intuiţie, regizorul filmului înfăţişează un şir de credincioşi prosternându-se în faţa părintelui Donissan, atingându-i cu mare evlavie poalele reverendei (iată că se întâmpla aşa ceva şi-n carteziana Franţă, nu doar la noi), fascinaţi de capacităţile sale taumaturgice, fără să bănuiască sursa lor. Atât autorul, cât şi regizorul par să îşi fi amintit de Dostoievski: Fraţii Karamazov. Dar au răsădit sămânţa pe teren catolic, în secolul XX...

Oamenii sunt mari amatori de minuni şi de fapte spectaculoase, însă cu cât le doresc mai mult, cu atât se depărtează mai tare de credinţa autentică şi de Evanghelie. Pe de altă parte, când vorbim de ispite, de cele mai multe ori avem în vedere tentaţii grosiere care au ca reşedinţă trupul: mănâncă mult, bea, fumează, se uită după femei, doarme excesiv... Desigur, oamenii mai sunt atinşi de trufie, vanitate, egoism – boli sufleteşti.

Există însă o ispită mai rafinată, infinit mai periculoasă: ispita sfinţeniei. La începutul anilor ’50, stareţa şi obştea Mânăstirii Vladimireşti din sudul Moldovei au intrat în conflict cu Sfântul Sinod şi cu Patriarhul Justinian pe motive de abateri canonice. Totodată, au intrat în conflict şi cu statul comunist, care va folosi drept pretext cele întâmplate la Vladimireşti pentru a promulga faimosul Decret 410/1959, care a dezmembrat monahismul românesc. În jurul Vladimireştilor s-a creat atunci un vast curent popular de susţinere. Scriitorul Petre Pandrea, devenit avocatul obştii, îi ponegrea pe patriarh şi pe sinodali în însemnările sale de taină (tipărite după prăbuşirea comunismului) şi nu mai prididea cu admiraţia pentru călugăriţele vladimireştene. Iată însă cum evalua situaţia Mânăstirii Vladimireşti, în 1955, Soborul Mânăstirii Slatina, din care făcea parte pe atunci şi Părintele Cleopa, marele duhovnic al Moldovei: „Tactica diavolului ar fi uşor de biruit dacă s-ar cunoaşte un singur lucru: că poate exista virtute şi de la diavol. Şi dacă e aşa, apoi nu e cu putinţă de deosebit decât într-un singur chip: prin ascultarea necondiţionată de Biserică, prin intrarea în rânduială. Biserica deține permanent adevărul şi virtutea. Ispita Vladimireştilor e ispita sfinţeniei. Există două feluri de căderi în ispite: căderea de-a stânga, cea în păcate grosolane, trupeşti, comune, uşor de sesizat şi uşor de biruit cu darul lui Dumnezeu; şi căderea de-a dreapta, căderea cu adevărul în braţe, căderea desăvârşiţilor, a nevoitorilor” (cf. Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, culegere îngrijită de pr. Simeon Adrian, Ed. „Pelerinul”, Iaşi, 1997).

La noi şi pretutindeni, oamenii, din lipsă de elementară educaţie bisericească, cel mai des, nu caută duhovnici, ci staruri duhovniceşti, cu palmares în materie de minuni, luându-se unul după altul în rătăcire. În asemenea împrejurări, şi ispita (diavolească) a sfinţeniei are prilej şi teren de manifestare. Sub soarele lui Satan s-a tradus şi în româneşte în urmă cu un deceniu. Bine ar fi dacă s-ar găsi cineva s-o reediteze, întrucât este o carte nespus de actuală.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News