Citiți un nou episod cultural, semnat de scriitorul Dan Ciachir. 

Două biserici din Constanţa

După Războiul de Independenţă, în urma Congresului de la Berlin din anul 1878, Dobrogea redevenea pământ românesc, aşa cum fusese până în 1417. Odată instalată administraţia noastră în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, o grijă aparte a fost arătată Bisericii naţionale. La acea vreme, în Constanţa, care era o localitate cu trei mii de locuitori, nu existau decât două lăcaşuri ortodoxe: Biserica Elenă şi o biserică bulgară ce era mai mult un paraclis. O remarcabilă lucrare, intitulată Peninsula misterioasă. Incursiuni în istoriile Constanţei, datorată regretatei Doina Păuleanu, cunoscut critic şi istoric de artă, aduce date noi, unele surprinzătoare, referitoare la Catedrala Episcopală Sfinţii Petru şi Pavel din Tomisul de altădată. Aşa, de pildă, se ştia că pomenita catedrală fusese proiectată de arhitectul Ion Mincu. În realitate, un alt arhitect de prestigiu, Şerban Orăscu, este autorul planurilor de construcţie. Iniţiativa, foarte eficientă, au avut-o episcopul locului, Iosif Gheorghian, numit în fruntea Eparhiei Dunării de Jos, cu reşedinţă la Galaţi, viitor mitropolit, şi prefectul Remus Opreanu, care a intrat în istoria Constanţei prin înfăptuirile sale. Atât ierarhul, cât şi prefectul au stăruit şi au primit angajamentul Guvernului de atunci că o biserică monumentală va fi ridicată. A fost ales un amplasament în apropierea mării peste care se suprapuneau un cartier de locuinţe din Antichitate, respectiv un cimitir turcesc dezafectat de multă vreme, deasupra amenajându-se o grădină. Pe 4 septembrie 1884 s-a pus piatra de temelie a viitoarei catedrale Sfinţii Petru şi Pavel, care va fi târnosită 11 ani mai târziu, chiriarh fiind din anul 1886 Episcopul Partenie Clinceni al Dunării de Jos. La edificarea impunătorului lăcaş de cult ortodox şi-a adus contribuţia şi arhitectul Ion Mincu, de unde confuzia care a persistat şi mai persistă şi astăzi. Dacă Şerban Orăscu este arhitectul de facto al bisericii, Ion Mincu s-a ocupat de decorarea acesteia şi chiar a sculptat unele jilţuri cu propriile mâini. 

Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel din Constanţa i-a primit în interiorul ei, pe 1 iunie 1914, pe Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, pe Ţarina Alexandra Feodorovna, pe cele patru fiice ale lor – Mari Ducese – şi pe ţareviciul Alexei cu prilejul unui Te Deum. Familia imperială rusă a făcut atunci o vizită de o zi la Constanţa, venind pe mare la bordul iahtului Standard. Era ultima deplasare în străinătate a familiei imperiale ruse. Totodată, această vizită se producea cu trei săptămâni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Iată un fragment dintr-un reportaj cules din presa locală a vremii de Doina Păuleanu: „...la uşa bisericii, Suveranii au fost întâmpinaţi de P.S. Nifon al Dunării de Jos, arhiereul Meletie Constănţeanul şi un numeros cler. // P.S.S. Episcopul Nifon a prezentat Ţarului Crucea şi Evanghelia... În biserică, în dreapta au luat loc M.S. Ţarul, M.S. Regele Carol, Principele Ferdinand, iar în stânga Împărăteasa Rusiei, Principesa Maria şi Marile Ducese ale Rusiei. Imediat s-a început oficierea serviciului divin de către Episcopul Nifon. Oficierea acestui serviciu divin a fost de o măreţie extraordinară. După terminare, atât familia imperială rusă, cât şi cea regală română s-au miruit la iconostas, sărutând o icoană şi o cruce de aur. Atât icoana reprezentând pe Sf. Nicolae, cât şi crucea de aur s-au închis într-o cutie de catifea roşie şi s-au dăruit Ţarului de către P.S.S. Nifon al Dunării de Jos. // După Te Deum a urmat, pe faleza Cazinoului, o fastuoasă paradă militară, privită de Ţar şi de Rege călare...”.

Constanţa – se cuvine să o spunem – este singurul oraş de pe teritoriul României de astăzi care a fost capitala unei provincii imperiale şi a deţinut acest statut vreme de trei sute de ani. Un singur împărat din Antichitate a vizitat Tomisul în anul 369. Era împăratul arian Valens, căruia Episcopul Bretanion al locului i-a refuzat comuniunea, îndreptându-se cu demnitate spre alt lăcaş pentru a sluji Liturghia. Şi pentru că am vorbit de împăraţi, al doilea împărat care a păşit pe teritoriul României, în anul 1964, Haile Selassie al Etiopiei, în ziua de 27 septembrie, a luat parte la Te Deum-ul slujit de Patriarhul Justinian şi alţi câţiva ierarhi în paraclisul Palatului Patriarhal din Bucureşti. 

*

Mă leagă amintiri emoţionante de Biserica Elenă din Constanţa. Eram adolescent când am descoperit-o pe faleza paralelă cu strada Mircea cel Bătrân. Înainte de începutul falezei am văzut o clădire veche, părăginită, cu câteva trepte late. Deasupra intrării, pe fronton, se puteau citi Biserica Elenă şi cifra 1868. Biserică fără turle? Era greu de înţeles. Am urcat cele şapte, opt sau nouă trepte şi am intrat prin uşa deschisă în clădirea aceea care susţinea că este biserică. Naosul nu era despărţit de pronaos şi existau patru stâlpi de susţinere din lemn, vopsiţi în griul sau albastrul incert, ponosit, al ferestrelor de la intrare. Însă pereţii erau pictaţi întocmai ca într-o biserică ortodoxă, aşa încât am început să mă obişnuiesc cu adevărul acesta întărit de catapeteasma care despărţea naosul de altar. Pe alocuri, pictura era jupuită, tencuiala tavanului plesnise, însă interiorul acela mărturisea o gingăşie sacră a sărăciei sau a simplităţii, o delicateţe copleşitoare... Proiectul acestui lăcaş, după cum arată pe larg Doina Păuleanu în cartea sa, a primit în 1862 din partea Sultanului Abdul Aziz un „firman împărătesc” privitor la clădirea Bisericii Metamorfosis Ellena, prin care se încuviinţa edificarea lăcaşului amintit. Biserica Elenă a fost târnosită în 1868 şi pe lângă hramul iniţial, Schimbarea la Faţă, a mai primit hramul Sfântul Mucenic Fanurie, prăznuit în calendarul nostru pe 27 august. 

Mi-am amintit de Biserica Elenă din Constanţa atunci când am văzut, la Constantinopol, modesta catedrală a Patriarhiei Ecumenice cu hramul Sfântul Gheorghe din Fanar, întrucât prezenta aceleaşi elemente de arhitectură civilă grecească. În Imperiul Otoman, bisericile nu puteau să aibă decât o înălţime modestă, nu li se îngăduiau clopotele şi nici nu puteau aspira la dimensiuni impunătoare. Iată ce scrie Doina Păuleanu despre rolul Bisericii Elene din Constanţa: „Cel mai vechi lăcaş de cult ortodox din Constanţa a fost şi singurul existent până la târnosirea Catedralei Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel... Doar aici s-au îmbisericit toţi creştinii de rit răsăritean timp de 17 ani, numai aici s-au oficiat slujbele solemne din provincia unită cu ţara după 1868.”

Mi-a povestit Părintele Anania că, aflat în 1956 la Techirghiol, proin-mitropolitul Tit Simedrea l-a luat într-o duminică dimineaţa la Constanţa pentru a asculta împreună o Liturghie în limba greacă. Nu avea de unde să ştie niciunul dintre ei că ultima Liturghie în greceşte se slujise în 1948, an în care parohul bisericii se repatriase la Atena.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News