Topurile internaționale ale universităților reprezintă un subiect care polarizează societățile din întreaga lume încă de la formarea lor. Dacă în unele țări s-au făcut schimbări majore, inclusiv legislative și instituționale, pentru a avea universități cât mai bine plasate în aceste clasamente, vedem în alte state că se optează pentru neparticiparea la ele.

Este exemplul Universității din Zurich, care a anunțat la jumătatea lunii martie că nu vrea să mai participe la clasamentul internațional al universităților alcătuit de Times Higher Education.

Am apelat astfel la expertiza a două nume importante din învățământul superior din România: Rectorul SNSPA, Remus Pricopie, și unul dintre decanii Universității Titu Maiorescu, Sorin Ivan, care realizează emisiunea DC Edu la DC News TV și conduce revista Tribuna Învățământului.

De unde au pornit topurile internaționale pentru universități

„Rankingurile academice nu reprezintă un instrument prin care poți să înțelegi dimensiunea complexă a fiecărei universități în parte. De altfel, cei care cunosc istoria acestor rankinguri înțeleg foarte bine de ce se întâmplă acest lucru.

De fapt, au plecat de la o discuție care a avut loc la finalul anilor ’80 din China, când guvernul comunist de acolo voia să aibă un instrument prin care să înțeleagă cât de în urmă sau nu sunt universitățile lor în raport cu marile universități din lume.

Așa a apărut acest top Shanghai care a produs foarte multe schimbări la nivel global, având state care și-au remodelat legislația sau chiar au trecut într-o manieră după părerea mea total greșită la rearanjări instituționale”, a explicat Remus Pricopie.

Nu trebuie luate ca atare

 

„Valoarea acestor clasamente nu trebuie absolutizată. Ele pun accentul pe cercetare, pe numărul de articole publicate, pe citările de care se bucură ulterior datei de intrare în circuitul internațional, dar activitatea și valoarea unei universități nu pot fi reduse doar la această dimensiune a cercetării și nu doar la articolele publicate în revistele ISI. Nu toate domeniile unei universități se bucură de această deschidere spre reviste ISI, nu toate prezintă interes la nivel internațional, de pildă cele din zona de științe socio-umane, științe umaniste”, a transmis și Sorin Ivan.

„Să dăm exemplul London School of Economics. Este o universitate celebră, însă este specializată în principal pe economie, politici publice, științe politice. Prin urmare, această universitate nu a apărut în rankingurile internaționale, deși celebră, pentru specializarea pe o anumită zonă, la fel ca Sciences Po din Franța și multe alte universități mici care nu s-ar fi regăsit niciodată în astfel de rankinguri fără schimbări de criterii.

Faptul că o universitate celebră, importantă, a decis să nu mai intre în aceste rankinguri provine probabil din ideea că prezența lor acolo nu-i ajută, ci îi dezavantajează. Ei consideră astfel că dimensiunea este mult mai mare, iar rolul este mult mai complex.”, a adăugat Pricopie.

Se pierde din vedere rolul unei universități, atât pentru comunitate, cât și educativ

„Un alt exemplu pe care rankingurile nu le iau în calcul este rolul universității în comunitate. Voluntariatul pe care îl fac studenții sau promovarea unor idei de politici publice nu se regăsesc în ranking, dar există în misiunea unei universități. Cum reflectăm în rankingurile internaționale participarea universităților la găsirea unor soluții pentru pandemia de Covid-19?”, a mai menționat rectorul de la SNSPA.

„Un reproș care se poate aduce acestor clasamente internaționale este faptul că educația este trecută în umbră. În general există această tendință. Și criteriile de progres în cariera didactică de la noi pun accentul pe cercetare, ori universitatea, prin vocația ei, este o instituție a instrucției și educației. Mergi să înveți, dar accentul s-a mutat spre cercetare. Profesorul ajunge să facă mai multă cercetare decât educație propriu-zisă”, mai spune directorul de la Tribuna Învățământului.

Care este partea bună a unui astfel de instrument de măsurare, fie el și imprecis

„Pe de altă parte există și o parte bună a acestora. Dacă iei patru prim-miniștri din patru țări diferite și îi întrebăm dacă este bun sistemul educațional din țara lor, vor spune că da. Dacă pui a doua întrebare privind finanțarea corespunzătoare, toți vor spune că da. Dar dacă ai niște rankinguri internaționale, poți fi obiectiv.

Noi am criticat România pentru că nu are în top 500 o universitate. Eu repet un lucru: dacă luăm la întâmplare o universitate dintre locurile 400 și 500 și ne uităm la bugetul acelei universități, e posibil ca acea universitate singură să depășească la buget toate universitățile din România la un loc. Este o lecție pe care unii guvernanți nu au înțeles-o”, a zis Remus Pricopie.

„Aceste clasamente includ elita universităților lumii, o elită construită pe rezultate, calitate, dar și pe putere financiară. E lumea celor mari în care noi deocamdată nu putem intra. Nu pentru că nu avem potențial, forță intelectuală, inteligență și creativitate. Ați văzut, mulți tineri români lucrează în mari corporații și instituții de cercetare din lume.

Nu pătrundem în aceste topuri internaționale pentru că învățământul românesc în general suferă de o subfinanțare cronică, niciodată nu am alocat 6% din PIB deși este în lege. Iar cercetarea este Cenușăreasa Cenușăreselor, lăsată undeva jos de tot”, a mai avut de spus Sorin Ivan.

Și realitatea tristă este că totul se rezumă la bani

„Dacă vrem să vedem de ce Ungaria are universități clasate mult mai sus decât ale noastre, poate ne uităm la finanțarea universităților din Ungaria din 1990 până astăzi. Vă dau un exemplu concret. În perioada în care România creiona prima lege a educației după Revoluție, adoptată în 1995, cei de atunci au lucrat și cu Banca Mondială pentru reforma învățământului superior. Au fost împrumutate 60 de milioane de dolari de la Banca Mondială și au pus contribuția românească de 30 de milioane de dolari. În total, 90 de milioane de dolari. Ungaria negocia cu Banca Europeană de Investiții și a obținut 460 de milioane de dolari pentru aceeași reformă”, a conchis Remus Pricopie.

„În concluzie, trebuie un echilibru între educație și cercetare, indiferent de clasamente. Educația trebuie să rămână misiunea primordială a unei universități. Sigur, dublată de cercetare, dar în niciun caz cercetarea nu trebuie să devină sensul unei universități, iar educația să fie ceva secundar, din ce în ce mai minimalizat”, a concluzionat Sorin Ivan.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News