Sub titlul Le Temps des Tempêtes (Vremea furtunilor) a apărut prima parte – la editura L’Observatoire – din fluxul memorialistic consacrat de Nicolas Sarkozy anilor 2007-2012, perioadă în care a deţinut preşedinţia Franţei. 

Primul tom, depăşind 500 de pagini, acoperă anii 2007-2008, cititorul găsind aici evocate întâlniri internaţionale la vârf, consilii de miniştri, misiuni de pace între Georgia şi Federaţia Rusă, o întâlnire între patru ochi cu Papa Benedict al XVI-lea, întrevederi discrete la Camp David... Scrisă simplu şi limpede, fără pretenţii stilistice, cartea are şi elemente de umor, cum ar fi mărturisirile mamei autorului – la o masă oficială – că ea mai are doi fii, fraţii preşedintelui, mai reuşiţi decât el. Săptămâna trecută, revista „Le Point” consemna că în decurs de o lună, de când a apărut, din ”Vremea furtunilor” s-au vândut 200.000 de exemplare, ilustrând articolul cu o imagine în care Nicolas Sarkozy dă autografe cu masca petrecută peste figură.

Fluxul amintirilor începe cu câteva explicaţii şi o suită de principii programatice, autorul motivând mai întâi alegerea titlului cărţii: încă din copilărie i-au plăcut ploile torenţiale, furtunile, preferându-le vremii liniştite... Excedat de „mania secretului”, împărtăşită de predecesorii François Mitterrand şi Jacques Chirac, Sarkozy consideră că un preşedinte al Franţei se cuvine să aibă şi „sentimente, un dram de sinceritate, de omenie şi transparenţă”.

”Birourile Comisiei sunt reci și fără suflet”

Prima zi de şef de stat al Franţei se încheie pentru Nicolas Sarkozy cu o vizită de câteva ore la Berlin, prilej de serenadă politică la adresa Angelei Merkel. Urmează o vizită la Bruxelles, unde autorul are ocazia să îşi mărturisească realismul lipsit de menajamente privitor la atmosfera din sediul Uniunii Europene: „Birourile Comisiei sunt reci şi fără suflet. Un uriaş building impersonal în inima oraşului Bruxelles. Ce contrast izbitor faţă de oraşul plin de lume, plăcut, garnisit cu restaurante de calitate şi parcuri prin care poţi să alergi! (...) Biroul preşedintelui Comisiei este imens şi la fel de impersonal precum clădirea. Ai impresia că dacă ocupantul său şi-ar aduce prea multe obiecte proprii, gestul ar fi considerat deplasat. Iar un comportament deplasat, adică personal, în instituţiile europene nu-i departe de a fi taxat drept eroare capitală. //... Nu ştiu dacă această stare de spirit este cauza ori consecinţa dezumanizării Europei... Totul e făcut pentru ca întregul să fie vătuit, învelit, fără relief. Până şi mâncărurile servite sunt nemaipomenit de proaste. Ca şi cum ar fi de ajuns să fie terne şi fără gust pentru a trece drept respectabile din punct de vedere european.”

Adevărul despre Turcia în UE: Nimeni nu dorea

La o lună şi jumătate după islamizarea Catedralei Sfânta Sofia (pe 24 iulie) şi la două săptămâni după ce o altă celebră biserică din Constantinopol a trecut prin acelaşi proces, sunt de actualitate paginile alocate de Nicolas Sarkozy perspectivei Turciei de a deveni membră a Uniunii Europene, subiect diplomatic deschis încă din anul 1963. Memorialistul evocă aceeaşi vizită la Bruxelles din 2007: „Un al doilea subiect, aproape la fel de sensibil, s-a aflat în centrul discuţiilor mele cu José Manuel Barroso: problema intrării Turciei în Europa. Adevărul este că aproape nimeni nu dorea lucrul acesta, dar totodată nimeni nu dorea să-şi asume riscul de a spune nu. Angela Merkel îmi împărtăşea întru totul părerile ei legate de existenţa a trei milioane de germani de origine turcă pe care îi venea greu să-i contrarieze.”

”Putin, voce dulce”

 

Pentru cititorul străin al cărţii, portretele unor şefi de stat constituie una dintre principalele atracţii. Dacă descrierea Angelei Merkel era previzibilă şi lipsită de relief, modul cordial în care este zugrăvit Putin surprinde: „Vladimir Putin are o voce care nu corespunde prin nimic caracterului său. O voce dulce, plată, fără putere, nici farmec aparte. Întotdeauna m-a surprins acest contrast. De câte ori l-am întâlnit pe preşedintele rus, care este realmente o personalitate carismatică, autoritară şi puternică, repetam această remarcă. Însă este o plăcere să te întreţii cu el. Ştie să asculte, plin de curtenie, fără morgă, simpatic şi înclinat spre surâs şi râs. Este cât se poate de fidel prietenilor, ca şi convingerilor sale, şi poate să îşi schimbe poziţia dacă îl convingi. Este totodată neîncrezător în toţi şi în toate.” Din textul relativ lung, merită reţinută şi următoarea trăsătură a preşedintelui rus: „`Nicolas, vreau să-ţi cer un serviciu. Este ceva foarte important pentru mine întrucât priveşte Biserica Ortodoxă Rusă. Tu ştii că inclusiv în perioada comunistă ea a rezistat. Dacă noi ne-am revenit atât de repede după 80 de ani de comunism, este pentru că Biserica ortodoxă, chiar şi în momentele cele mai grele, a fost coloana vertebrală a poporului rus. Este de mare însemnătate pentru mine ceea ce vreau să te rog. E vorba de un teren din inima Parisului aparţinând statului francez. (...) Îţi cer să-l cedezi Rusiei, plătim preţul care trebuie, şi să autorizezi să construim acolo o biserică ortodoxă şi un centru cultural legat de ea.` Am acceptat pe loc...” În pofida tergiversărilor primarului de atunci al Parisului, superba biserică cu dimensiuni de catedrală a fost terminată în urmă cu câţiva ani.

O vizită în Polonia îi dă prilejul lui Nicolas Sarkozy să spună că aceasta este un stat foarte bine văzut de americani, respectiv să ofere o trăsătură definitorie a fraţilor Kaczynski (preşedintele ţării, respectiv primul-ministru): „Se mândreau cu faptul că nu foloseau carnet de cecuri şi nici cărţi de credit.”

”Nimic nu fusese zdruncinat în adâncul acestui om strălucit”

Relativ scurt, de două pagini şi jumătate, unul dintre cele mai impresionante portrete din această carte rămâne cel al lui Nelson Mandela. Autorul spune, de altfel, că în cei cinci ani de mandat prezidenţial, nu a mers la aeroport decât ca să-şi întâmpine doi oaspeţi: pe Papa Benedict al XVI-lea, respectiv pe Nelson Mandela, care a petrecut 27 de ani în închisoare, din care 18 a spart piatră pe Robben Island şi a stat într-o celulă mai strâmtă decât lungimea corpului său. Ca şi unii români de seamă (Ţuţea, Steinhardt, Paleologu) trecuţi prin închisori politice: „Lui Mandela îi plăcea să râdă, să glumească, să trăiască. Nimic nu fusese zdruncinat în adâncul acestui om strălucit.” Şi mai spune – veritabil aforism – Sarkozy, legat de Mandela: „Poate că marea recompensă a politicii este posibilitatea unor atari întâlniri privilegiate.”

Pe 5 august 2007, când a trecut la cele veşnice o personalitate a creştinismului contemporan, cardinalul Jean-Marie Lustiger, primatul Franţei, preşedintele Sarkozy se găsea într-o vizită în Statele Unite, la invitaţia omologului său George W. Bush. Nu a ezitat să o întrerupă pentru a lua parte la funeraliile arhiepiscopului, întâmpinat la Notre Dame cu măgulitoarele cuvinte: ”Vă mulţumim că aţi traversat Atlanticul pentru Jean-Marie Lustiger şi pentru Biserica Franţei.”

Ciocnire puternică cu Traian Băsescu

La paginile 462-463 ale cărţii există un pasaj referitor la perioada de şase luni în care Franţa a deţinut, în anul 2008, preşedinţia Uniunii Europene şi care cred că ne interesează şi pe noi, românii: ”Am luat imediat – spune Nicolas Sarkozy – o serie de măsuri care puteau trece drept chiţibuşuri, dar care pentru mine îşi aveau raţiunea lor în direcţia ce voiam să o adopt şi care, mai ales, doream să fie proprie Europei. Şi am anunţat că, în cele şase luni ale preşedinţiei franceze, voi suspenda şedinţele la ora 22.30 pentru a le relua la 8.30 dimineaţa. Trebuia să învăţăm a lucra raţional şi numai raţional nu era să încheiem toate întâlnirile noastre la vârf la ora 3 dimineaţa. Această hotărâre a avut şi o urmare. Am anunţat că în şedinţe voi refuza dreptul la cuvânt pe aceeaşi temă mai mult de două ori aceluiaşi şef de stat sau premier. Adunaţi 27 în jurul mesei, trebuia să ne disciplinăm dacă voiam să fim cât de cât eficienţi. Asta mi-a adus, de la început, o ciocnire puternică cu preşedintele român, căruia am refuzat să-i dau cuvântul pentru o a treia intervenţie. Acesta făcea valuri, mă acuza că dispreţuiesc cele 19 milioane de români şi ameninţa că părăseşte şedinţa. I-am răspuns, recunosc, cam nediplomatic: `Nu te sinchisi, dă-i înainte!`”.

Dacă nu ne înşală memoria, la acea vreme preşedintele României era Traian Băsescu.

*titlul și intertitlurile aparțin redacției

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News