Data publicării: 01.11.2016 15:13

Cărți pe care le veți savura cu plăcere

Autor: Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura

Ce-ar fi dacă...? ”Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri”

Sîmbătă, s-a lansat, la Librăria Cărtureşti Verona – Ceainărie, din Bucureşti, romanul Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri, semnat de Gheorghe Săsărman, apărut recent la Editura Polirom, în colecţia „Fiction Ltd.”

În perioada 29 octombrie -7 noiembrie, scriitorul SF, arhitectul Gheorghe Săsărman, stabilit la Munchen, se va întâlni cu cititorii din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, cu prilejul apariţiei celui mai nou roman al său, Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri.

O descoperire aparent banală făcută de doi poliţişti din München ia treptat proporţiile unui eveniment crucial pentru întreaga omenire. În Marienplatz, în zorii unei zile ca oricare alta, agenţii de ordine publică găsesc la baza monumentului Mariensäule un individ rănit, inconştient, înfăşurat într-o pînză pătată de sînge. Lucrurile se complică, fiindcă pînza se dovedeşte a fi împletită cu o tehnică şi din materiale dispărute de aproape două milenii, iar personajul, după toate aparenţele biciuit şi apoi răstignit, are un genom diferit de al occidentalilor din timpurile noastre şi, mai mult, vorbeşte o limbă necunoscută.

De aici porneşte o cursă între serviciile statului, Biserică şi mass-media, fiecare dorind să tragă foloase de pe urma lui. Să fie vorba despre a doua venire a Mîntuitorului printre noi sau despre una dintre cele mai mari farse din istorie? Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri ne pune faţă în faţă cu un eveniment la care visează milioane de oameni, dar despre care puţini cred că ar putea fi şi real. O întrebare rămîne totuşi: „Ce-ar fi dacă...?”.

Citește și: Jocuri de culori şi forme

Gheorghe Săsărman, născut la 9 aprilie 1941 la Bucureşti. Redactor la ziarul Scînteia (1965-1974) şi la revista Contemporanul (1974-1982). Se stabileşte în 1983 la München. După 1989 publică în prestigioase ziare şi reviste din ţară şi din străinătate, texte reunite în volumul Între oglinzi paralele (2009).

Debutează editorial în 1969 cu volumul Oracolul. A mai publicat: Cuadratura cercului (1975, ediţie cenzurată; 2001, ediţie integrală; 2013), Himera (1979), 2000 (1982), Cupa de cucută (1994; 2002), Sud contra Nord (2001), Deus ex machina (teatru, 2005; în repertoriu la Teatrul „C.I. Nottara”, 2006-2009), Vedenii (2007), Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său (2011), Varianta balcanică îmbunătăţită (2014), Cunoaştere şi credinţă. Lecturi paralele (2014).

Volumul său de proză cel mai apreciat, Cuadratura cercului, este tradus în franceză, spaniolă, engleză şi germană. Multe dintre povestirile şi nuvelele sale sînt publicate în reviste literare, antologii şi volume colective din România, Germania, Franţa, Italia, Spania, Polonia, Ungaria, Japonia. A primit numeroase premii pentru cărţile publicate. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Asociaţiei Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria şi al Asociaţiei Culturale Româno-Germane „Apoziţia”.

”Cexina Catapuxina”, un nou roman semnat de Matei Florian

La zece ani de la debutul editorial cu romanul Băiuțeii, scris împreună cu Filip Florian, și la șapte ani de la publicarea primului său roman, Și Hams Și Regretel, Matei Florian revine cu o nouă carte, îndelung așteptată de cititorii săi, Cexina Catapuxina, cea mai recentă apariție din colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

„Am primit romanul ăsta exact așa: gata scris. Mi l-a dăruit, la ceas de seară, un bărbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decât celălalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai târziu numele. Mi-a spus că are încredere în mine și că eu voi ști mai bine ce să fac cu manuscrisul lui. L-am întrebat despre ce e vorba înăuntru. Mi-a spus că despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupă și niște insecte, despre iubiri și cuvinte într-o limbă necunoscută. Mi-a zis că, dacă îmi place, îl pot semna eu, el n-o să se supere. M-a rugat la sfârșit să-i promit însă că nu-i voi schimba titlul ăsta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strâns mâna, apoi a plecat. Sper că, oriunde ar fi acum, îi e bine.” (Matei Florian)

Matei Florian s-a născut la 8 ianuarie 1979, în București. A debutat cu poezie în revista Cuvântul, în 1997. Debutul său editorial îl reprezintă însă romanul Băiuțeii (scris împreună cu Filip Florian, Polirom, 2006, carte ajunsă la cea de-a patra ediție și tradusă în Polonia, Marea Britanie și Ungaria).

Băiuțeii este o carte despre copilărie și inocența ei, despre prietenie și fotbal, dar, mai ales, despre universul familiei, cu toate ritualurile, iubirile, așteptările și dezamăgirile lui. În dialogul dintre autori, afirmațiile unuia sunt reformulate de celălalt, istoriile capătă mize diferite în funcție de unghiul din care sunt privite, personajele, după o scurtă „carieră” într-un capitol, sunt demascate ironic în următorul... O literatură plină de farmec, în care peste oameni și omuleți (de la cei fantastici, precum Stim si Stam, „locuitorii” borcanului de muștar, până la cei reali) plutește nostalgia, compensată de umor, de un sarcasm blajin și de gustul dulce-amărui al unor povești ce trezesc în fiecare dintre noi dorința întoarcerii la propria copilărie.

În 2009, Matei Florian publica, tot la Polirom, Și Hams Și Regretel (roman dramatizat în 2012 pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu).

Citește și: „Un destin remarcabil: Camille Claudel"

Daca v-a fost dor de Stim și Stam, Matei Florian a creat în Și Hams Și Regretel un întreg univers fantast, populat cu o legiune de pitici din ceață colorată. În fruntea acestei legiuni, un nou cuplu se pregătește să intre în galeria îndrăgostiților legendari: Și Hams Și Regretel (atenție, e vorba de un singur nume și un singur personaj!) și minunata sa Tristina.

Aventurile lor în lumea „picioarelor pare”, oameni-adulți-în-toată-firea, nu curg însă, așa cum te-ai aștepta de la asemenea figuri de basm, vesel și clinchetitor. Făpturile de văzduh, chiar peltice sau corcite cu spiriduși, trec și ele prin suferințe adevărate și tragedii. Ca și oamenii pe lângă care plutesc...

Colecția „Ego. Proza” este coordonată de Lucian Dan Teodorovici.

O carte despre iluzia marilor prietenii: ”O fecioară nesăbuită”

• „O fecioară nesăbuită este echivalentul olandez al lui Stoner, un mare roman al literaturii universale. Din discreţia stilistică a Idei Simons se naşte un umor de cele mai multe ori blînd, dar care se transformă uneori într-o muşcătoare ironie.” (De Morgen)

Scris cu vervă ironică şi umor, romanul Idei Simons, O fecioară nesăbuită (traducere din limba neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu), este povestea unei adolescente aflate în căutarea unui loc sigur în vremuri nesigure şi într-o lume în care haosul e pe cale să se dezlănţuie.

Bogat în elemente autobiografice, romanul O fecioară nesăbuită evocă scene din viaţa unei familii de evrei peregrinînd în perioada interbelică prin Haga, Anvers şi Berlin. Vocea care povesteşte este a lui Gittel, o fată de doisprezece ani pe care pasiunea pentru muzică o apropie de oameni, dar îi oferă şi refugiu atunci cînd lumea din jur devine ameninţătoare. Părinţii ei se ciondănesc fără oprire, aşa că, după fiecare ceartă mai serioasă, mama îşi ia fiica şi se mută pentru cîteva săptămîni la rudele din Anvers. Gittel ajunge astfel să fie invitată de un fost prieten al tatălui ei să cînte la pian pentru Lucie, fiica lui de douăzeci şi nouă de ani. Între cele două tinere pare să se lege o prietenie strînsă, însă Gittel îşi vede înşelată încrederea, ca din senin, în cel mai crud chip cu putinţă.

„Romanul O fecioară nesăbuită ne vorbeşte, printre altele, şi despre «fragila prietenie dintre două fete care trăiesc într-o comunitate evreiască»”, scrie Publishers Weekly

„O adevărată Jane Austen a anilor 1920. Romanul Idei Simons îşi păstrează încă farmecul.” (Trouw)

Ida Simons (1911-1960) debutează ca pianistă la nouăsprezece ani. După studii muzicale la Londra şi la Paris, concertează cu orchestre renumite în întreaga Europă. Cariera îi este întreruptă de dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial; a trecut prin mai multe lagăre de concentrare (Barneveld, Westerbork, Theresienstadt). Supravieţuieşte, dar suferinţele îndurate îi şubrezesc sănătatea, aşa că renunţă la cariera muzicală. Descoperindu-şi vocaţia literară relativ tîrziu, publică puţin: un volum de poezii în 1946, o culegere de nuvele în 1956 şi romanul O fecioară nesăbuită în 1959, cu doar un an înainte de moarte. Postum, în 1961, apare romanul neterminat Ca apa în deşert.

Colecția „Biblioteca Polirom”, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, numără pînă în prezent peste 1.000 de titluri.

”Poveștile Peleșului”

Editura Vremea ne propune cel mai recent titlu din colecţia Aristocărţi: Poveştile Peleşului de Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României.

Având o educație aristocratică destul de strictă și care ar fi putut să o închidă în mediul ei, dar înzestrată cu o curiozitate și o cultură uimitoare, care l‑au uluit până‑ntr‑atâta pe pictorul prerafaelit George Frederic Watts încât a comparat‑o cu un căpcăun intelectual, prințesa Elisabeta, de neconsolat după moartea unicului ei copil, a început spre 1879 să scrie pe ascuns mici scenete, poeme și cugetări, căci, așa cum spunea într‑una dintre cugetări: „Scrisul consolează mai bine decât religia și torturează mai bine decât Inchiziția”, scrie Gabriel Badea-Păun.

Carmen Sylva este numele de pană al Reginei Elisabeta a României. Soția celui care declara la venirea în țară - punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit român - și-a manifestat dragostea pentru plaiurile românești scriind povești ale căror personaje sunt râurile și munții noștri, oamenii acestor locuri, cu dorurile și visele lor.

„Scrisul consolează mai bine decât religia şi torturează mai bine decât Inchiziţia”, avea să spună Elisabeta, Regina-scriitoare a României, care a rămas până astăzi o personalitate importantă a culturii europene.

Operele sale au fost publicate în diverse limbi, încă din timpul vieţii; renumele ei ca scriitoare a ajuns nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Considerată a cincea persoană importantă din lume, cum relevă un sondaj din 1905, publicat de un cotidian berlinez, Regina Elisabeta a devenit o adevărată ambasadoare pentru România.

Ea n-a fost apreciată doar pentru talentul său artistic remarcabil şi pentru activităţile de mecenat. Era o persoană cu un caracter deosebit. Empatia, altruismul, generozitatea şi păstrarea caracterului în ciuda greutăţilor vieţii fac din Regina Elisabeta un reper moral şi uman.

Principesă de Wied şi soţia Regelui Carol I, a rămas cunoscută în istoria culturii cu pseudonimul Carmen Sylva- „cântecul pădurii”. Cu o sensibilitate extraordinară, sesizabilă în întreaga ei lucrare literară, regina scriitoare s-a implicat adânc în tot ceea ce a însemnat istoria şi tradiţia a poporului român pe care l-a iubit cu o dragoste de mamă. Dragoste ce i-a fost refuzată odată cu pierderea unicului copil: moartea Principesei Maria, în 1874, la numai trei ani şi jumătate.

Acest aspect tragic al biografiei sale şi apoi lipsa unui moştenitor direct pentru tronul României sunt mereu amintite de Regină când îşi legitimează activitatea de scriitoare şi când interpretează talentul ei literar ca pe un har dumnezeiesc.

În ciuda pierderii şi a durerii sufleteşti, Regina demonstrează o atitudine exemplară: gândul la ceilalţi. Se va ocupa mereu de grijile altora înaintea propriilor griji, va investi întreaga putere în muncă pentru ţară şi pentru a ajuta pe cei cu adevărat nevoiaşi şi suferinzi. Îşi face datoria mai departe şi nu se va lăsa învinsă de suferinţă şi deznădejde.

"Am avut de partea mea rara fericire de a auzi cântecul României, când era încă ascuns în necunoscut”, va spune ea. „El m-a făcut de am pătruns în inima poporului meu, parc-aş fi din el născută. Da. Dintr-însa din nou m-am născut, căci ce simt, la ce şcoală am învăţat? Lumea basmelor româneşti m-a înconjurat cu tot farmecul şi versul românesc a cântat în inima mea."

De aceea, în volumul "Poveştile Peleşului", (Leipzig, 1883) se va observa mai bine decât în oricare altă parte puternica amprentă a poveştilor româneşti. ”Fiecare munte din Bucegi îşi are legenda lui. Astfel, în viziunea scriitoarei, Peleş e un voinic minunat cu părul creţ şi ochi adânci, albaştri, Jepii, doi fraţi gemeni care iubesc aceeaşi fată...” Felul în care Carmen Sylva îşi construieşte poveştile dovedeşte cunoaşterea profundă a vieţii oamenilor obişnuiţi, a realităţilor satului românesc. De la horele din zilele de sărbătoare, când flăcăii îşi alegeau miresele, şi până la aşezarea mesei şi la felurile de mâncare tradiţionale, Regina nu omite nici un detaliu. Muntele Furnica, apoi Caraimanul, Vârful cu Dor sau Piatra Arsă, Jepii şi Urlătoarea se nasc pe rând, repovestite.