Data actualizării: 20.05.2015 16:34
Data publicării: 19.05.2015 15:43

Cannes-ul crede în lacrimi

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Am trăit să văd, mai exact spus, să citesc și asta. La două zile după ce am ieșit de la filmul lui Nanni Moretti, Mia madre, marile ziare apărute peste weekend publică pagini întregi în care critici despre care am vorbit cu păcat că ar fi stane de piatră nu se sfiesc să scrie rânduri copleșitoare despre omenescul dar al lacrimilor.

Emoționați s-a mai întâmplat să-i văd, sau mi-am dat seama din cronicile lor cât de tulburați au fost, dar să am în fața ochilor atâtea rânduri despre lacrimi, despre înfrățirea prin plâns, mărturisesc că nu, în cei douăzeci de ani de când vin la Cannes.

Am trăit cu sentimentul că într-o mare piață publică așa cum este festivalul, a cărui mitologie își întinde faldurile spectaculoase peste ceea ce ar fi mărturisirea unei omenești emoții, nu este de bon ton să te arăți vulnerabil. Doar de asta am venit aici, să tragem la galere, dacă se poate încruntați, mult prea ocupați de treburi majore.

După ce am trimis corespondența În numele mamei, despre filmul lui Moretti, recitind-o, m-am întrebat dacă nu cumva am fost prea patetică atunci când aminteam că, după pierderea unui părinte, ai sentimentul că noi, fiicele, fiii, am rămas, fără ocrotire, în linia întâi. Sau, dacă nu cumva am exagerat, fiind o prea mare iubitoare a cinematografului și a personajului Nanni Moretti.

Citește și: Cannes 2015. Femei îndrăgostite

Când am citit pagina lui Jacques Mandelbaum din le Monde, intitulată sugestiv Abemus Palmam și, mai ales finalul, mi-am zis că nu am de ce să mă simt stânjenită. Un bărbat a plâns chiar mai mult decât mine. Nu-l cred un om slab, în schimb sunt și mai convinsă de forța filmului lui Moretti, de puterile marelui cinematograf, aunci când ne este dat să-l întâlnim.

„Mia madre este acea operă pascaliană care ne îngroapă mama, care vede cum ne pleacă și copiii, care vă face să vă îndoiți de tot ceea ce credeți că ați realizat într-o viață, cât de mult ne împăcăm cu timpul care ne deposedează. Un astfel de film ne dă, ca să spun așa, ora morții și, în așteptarea ei, ne tulbură, dar ne și menține vii. Folosul artei, marea întrebare a cinematografului morettian este, astfel, demonstrată."

Înlănțuiesc acest pasaj de un altul din Libération, de data aceasta: „Cinematograful său (al lui Moretti) chiar când îl credeam înțepenit în ticuri de vulpe bătrână, continuă să evolueze și iarta sa fără fisură înlocuiește aici toate ițele melodramei. Dacă am plâns, nu am plâns numai ca orice copil care își regretă mama, ci și pentru a împărtăși ceva care nu se înțelge de la sine: absența care ne așteaptă de acum încolo și făgăduința unui sfârșit".

M-a îndemnat să revin asupra lui Nanni Moretti nu numai frumusețea în sine a pe care le-a inspirat paginilor. Cred că ele ne spun multe despre cum se ia temperatura mereu schimbătoare a unui festival, și despre um am putea auzi, în vis, foșnetul uni ramuri de palmier.

Chiar așa, Habemus palmam? Revenind din sfera emoțională, dar păstrând legătura cu filmul, ziariștii încearcă să-l tragă de limbă pe John Turturro, interpret și bun prieten cu frații Coen, poare scot ceva de la aceștia, un gând, o aluzie, ce-o fi. Răspuns: „Sunt incoruptibili".

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News