Pentru selecţia din acest an, au fost vizionate 1.649 de lungmetraje şi 1.679 de scurtmetraje, din care au fost alese 19 lungmetraje (5 debuturi, 5 filme franţuzeşti, 5 filme americane şi 3 italiene) şi 10 scurtmetraje, precum şi 7 filme semnate de regizori-femei.

Scenă din Jeanette

Fostul jurnalist de la Libération, Edouard Waintrop, preşedinte al Quinzaine des réalisateurs, care conduce de şase ani destinele manifestării, a mărturisit că acest loc îi este deosebit de drag, pentru că, în 1967, acolo a terminat definitiv cu studiul matematicilor, pentru a descoperi cinema-ul lui Alfred Hitchcock şi a începe o carieră de cinefil care continuă şi astăzi. El păstrează spiritul secţiunii Quinzaine des Réalisateurs, iniţiate de Pierre Henri Deleau, şi anume, deschiderea către experiment.

Acest interes nu împiedică o coabitare armonioasă cu Selecţia Oficială, căreia îi este complementară. Dominată de aceleaşi caracteristici ca şi Selecţia Oficială – omniprezenţa cinematografiilor franceză şi americană, absenţa surprinzătoare a Indiei şi a Chinei şi prezenţa mai rară a Americii de Sud – Secţiuneea reuşeşte şi în acest an să-şi impună diferenţierea.

The Rider

Tendinţa este deosebit de sensibilă în selecţia franceză, care răspunde cvartetului din Competiţie (Haneke/Hazanavicius/Campillo/Doillon) printr-un cvintet: Philippe Garrel (L’Amant d’un jour) /Claire Denis (Un beau soleil intérieur)/ Bruno Dumont (Jeannette, l’enfance de Jeanne d’Arc)/ Carine Tardieu (Otez-moi d’un doute)/ Sonia Kronlund (Nothingwood). Din start, o gamă mai stranie, excentrică şi misterioasă. “Uimire”şi “surprize”, două cuvinte vizibil apreciate de delegatul artistic, domină.

Claire Denis semnează o comedie vag inspirată de Roland Barthes, pe scenariul scris de Christine Angot, şi interpretată de Gérard Depardieu şi Juliette Binoche. Filmul, care trezeşte curiozitatea, va deschide manifestarea. Un beau soleil intérieur reuneşte în jurul regizoarei o pleiadă de staruri: Juliette Binoche, Valéria Bruni Tedeschi, Gérard Depardieu, Bruno Podalydès, Xavier Beauvois, Nicolas Duvauchelle… În timp ce era aşteptat în Statele Unite, filmul său SF cu Robert Pattinson, cineasta a întrerupt proiectul  pentru acest film care intrigă. Este vorba despe adaptarea eseului Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit de Roland Barthes, în forma unei comedii! Claire Denis a venit de multe ori la Cannes, ultima data acum cinci ani cu Les Salauds în care jucau Vincent Lindon şi Chiara Mastroianni.

Cecile de France și Francois. Damiens in Otez-mi d'un doute

Bruno Dumont revine cu o comedie muzicală rock, inspirată de Le Mystère de la charité de Jeanne d’Arc, a lui Charles Péguy. Regizorul se dovedeşte încă odată surprinzător şi atipic în Jeannette, l'enfance de Jeanne d'Arc, adaptat după opera lui Charles Péguy, marele scriitor reputat pentru misticismul şi patriotismul lui. Regizorul urmăreşte stilul filmului de epocă, gen abordat înainte cu Camille Claudel, 1915 (2010) şi Ma Loute (2016), dar, de data aceasta, recurge la un cast de neprofesionişti, tratând, în manieră modernă, cu un realism puternic şi cu spontaneitate, tinereţea Fecioarei din Orléans.

Cuori puri

Carine Tardieu realizează, după expresia lui Waintrop, “o adevărată comedie populară”, iar Sonia Kronlund, producătoare a France Culture, se întoarce din Afganistan cu portretul documentar al unui cineast de serie Z!

Otez moi d'un doute este al treilea lungmetraj al regizoarei Carine Tardieu, după La Tête de maman şi Du vent dans mes mollets şi marchează prima ei selecţie la Cannes. François Damiens joacă rolul unui bărbat care îşi dă sema că femeia de care s-a îndrăgostit (Cécile de France) este, de fapt, sora lui vitregă.

Cu primul ei lungmetraj, Nothingwood, documentarista franceză Sonia Kronlund, care produce şi animă emisiunea radio Les Pieds sur terre la France Culture din 2002, ne propune să descoperim Afganistanul dintr-un punct de vedere inedit, prin parcursul lui Salim Shaheen. Un bărbat care nu este nimeni altul decât actorul-regizorul-producătorul cel mai popular şi mai prolific al ţării, având la activ 110 filme şi în curs de realizare pe cel de al 111-lea. Este povestea unei vieţi petrecute pentru a realiza un vis din copilărie într-o ţară aflată în război de peste 30 de ani.

A Ciambra

În ceea ce priveşte Statele Unite, este la loc de cinste cinema-ul independent şi filmele schiţează, după toate aparenţele, portretul unei ţări aflate în criză profundă.

În distopia Bushwick, Cary Murnion şi Jonathan Milot imaginează un război civil în plin Brooklyn. Povestea distopică a Amercii contemporane îi va permite poate colosului Dave Bautista (Guardians of the Galaxy, 2014) o vizită pe Croisette. La selecţionarea lui în Quinzaine, lungmetrajul a fost cumpărat de Netflix pentru difuzare în afara Statelor Unite.

Dave Bautista în Bushwick

În The Florida Project, Sean Baker filmează copii care trăiesc lângă Parcul Disneyland. Sean Baker s-a făcut remarcat în 2015 cu Tangerine, care urmărea două prostituate transexuale de pe străzile Los Angeles-ului. Pelicula, filmată integral cu un iPhone, a plecat atunci cu Premiul Juriului de la Festivalul de la Deauville, după ce  fusese prezentată la Sundance, loc obligatoriu de trecere pentru producţiile independente americane. Cu noua sa creaţie, The Florida Project, regizorul debarcă pe Croisette pentru prima dată şi oferă o imagine a copiilor dintr-o Americă a declasaţilor. Pe afiş figurează actori familiari la Quinzaine: Willem Dafoe,venit anul trecut pentru pelicula de închidere a secţiunii, Dog Eat Dog, Caleb Landry Jones care a prezentat Queen and Country în 2014, şi Macon Blair, cunoscut din Blue Ruin (2013) şi Green Room (2015).

În The Rider, de Chloé Zhao, este revizitat universul rodeo-urilor şi al Indienilor Americii. După ce a supravieţuit unei lovituri la cap care aproape i-a fost fatală, un tânăr cowboy îşi caută o nouă identitate şi descoperă ce înseamnă să  trăieşti în inima Americii. Este al doilea film al regizoarei după interesantul Les Chansons que mes frères m’ont apprises, prezentat deja la Quinzaine în 2015.

Alive in France

Iar în Patti Cake, primul lungmetraj al lui Geremy Jasper, este încercată o radiografie a tineretului provincial american.

Italia se află anul acesta şi ea la loc de cinste cu trei titluri prezentate ca o expresie a urmării contemporane a neorealismului: Cuori Puri, al regizorului Roberto de Paolis, Intrusa de Leonardo di Costanzo şi A Ciambra, de Jonas Carpignano.

Primul film al regizorului Roberto De Paolis, Coeurs purs, urmăreşte povestea de dragoste dintre Agnese, o adolescentă provenind dintr-o familie religioasă, şi Stefano, un tânăr cu un trecut tumultuos. Radical opuşi, aceşti Romeo şi Julieta moderni se vor lăsa purtaţi de sentimentele lor, angajându-se pe un drum cu final tragic.

Intrusa în regia lui Leonardo di Costanzo

La trei ani după filmul colectiv Les Ponts de Sarajevo, prezentat în proiecţie specială, Leonardo Di Costanzo se întoarce la Cannes cu Intrusa, care antrenează publicul în cartierele sărace din Napoli, un mediu pe care îl cunoaşte bine pentru că acolo şi-a plasat acţiunea primului său lungmetraj de ficţiune, L'Intervallo, premiat la Mostra de la Veneţia. Intriga filmului de acum urmăreşte o femeie curajoasă, aflată în fruntea unei asociaţii care încearcă să vină în ajutorul copiilor săraci, îndepărtându-i de Camorra. Dar lucrurile degenerează când Maria, tânăra soţie a unui ucigaş aflat în închisoare, îşi găseşte refugiul  în acest centru.

Echipa filmului Patti Cake

La doi ani după Mediterranea, care descria viaţa unui refugiat în sudul Italiei, tânărul scenarist şi regizor Jonas Carpignano revine la Cannes cu o adaptare a propriului său scurtmetraj prezentat pe Croisette în 2014 şi recompensat cu Prix Découverte Sony CineAlta. La această a treia invitare a lui la Cannes, cineastul povesteşte trecerea la vârsta adultă a unui băiat de 14 ani dintr-o comunitate de romi.

Amos Gitai, conştiinţa progresistă a Israelului, revine şi el la 50 de ani după Războiul de Şase Zile cu documentarul West of the Jordan River. Cineastul, care a venit de patru ori la Cannes în Selecţia oficială, cu Kadosh Sacre, Kippour, Kedma şi Free Zone, este pentru prima data la Quinzaine. De data aceasta, cu un documentar despre relaţiile dintre Israel şi Palestina, West of The Jordan River (Field Diary Revisited), al cărui nume este luat de la o operă de tinereţe a sa: Yoman Sadeh (1982, Field Diary în engleză, Journal de campagne în franceză).

La defensa del Dragon

Să notăm şi prezenţa Indoneziei, cu Marlina Si Pembunuh Dalam Empat Babak, de Mouly Surya, şi a Zambiei, cu I Am Not a Witch, de Rungano Nyoni.

Tânăra cineastă indoneziană Mouly Surya, al cărei al doilea scurtmetraj a fost deja proiectat la Sundance, consacră această a treia peliculă a sa, Marlina Si Pembunuh Dalam Empat Babak, unei poveşti adevărate. Cea a Marlinei, o văduvă din Sumba, a cărei existenţă este bulversată de vizita lui Markus, un hoţ pe care îl omoară în timpul jafului din casa ei.

Philippe Garrel, L'Amant d'un jour

Cineasta zambiană Rungano Nyonispune, în filmul ei de debut, I Am Not a Witch, spune povestea unei  fetiţe de 8 ani, Shula, acuzată de vrăjitorie şi închisă într-un lagăr de vrăjitoare din Zambia. În cast se află actori neprofesionişti, mai ales mica Maggie Mulubwa în rolul principal. Înainte de a realiza acest lungmetraj, Rungano Nyoni şi-a văzut scurtmetrajele proiectate în peste 400 de festivaluri internaţionale, printre care Cannes, Toronto, Rotterdam, Londra, Locarno şi Tribeca.

Marlina

În sfârşit, printre surprizele, meandrele atât de îndrăgite de Edouard Waintrop să cităm revenirea lituanianului Sharunas Bartas, estet radical, la condiţia de cineast angajat (pe frontul ucrainean) cu Frost. Sau pe Maestrul Abel Ferrara care se instituie în documentarist al lui însuşi ca rocker, în Alive in France, turneul muzical pe care l-a întreprins anul trecut.

Chiar dacă nu reuşeşte să intre în Competiţia Oficială, Sharunas Bartas este un obişnuit al festivalului şi mai ales al secţiunii Quinzaine des Réalisateurs, unde concurează pentru a treia oară, după Septyni nematomi zmones (2005) şi Peace To Us In Our Dreams (2015). Plecat de fiecare dată cu mâinile goale, el încearcă acum să întoarcă sorţii de izbândă graţie Vanessei Paradis şi unui film “uimitor care distonează cu restul operei sale”. Traversat de “imagini şi de cuvinte pe care nu le poţi uita” şi legat direct de actualitate, lungmetrajul Frost duce privitorul între Lituania şi Ucraina, cât mai aproape de război, în compania unui tânăr şi a doi jurnalişti.

Vanessa Paradise in Frost

Documentarul Alive in France retrasează turneul lui Abel Ferrara şi al trupei sale muzicale, ca şi trecerea lui la Cinemateca din Toulouse. Ferrara a fost nominalizat la Palme d'Or în 1993, cu Body Snatchers şi a fost selecţionat în competiţia secţiunii Un Certain Regard cu pelicula Christmas, în 2001. Ca să nu mai vorbim despre proiecţia “săbatică” a filmului Welcome to New York, din 2014, o adaptare a afacerii DSK.

După ce a deschis Quinzaine des réalisateurs în 2015 cu L’Ombre des femmes, Philippe Garrel s-a întors anul acesta cu un film scris împreună cu Jean-Claude Carrière, L'Amant d'un jour. În această producţie, care povesteşte surpriza unei tinere femei care descoperă, întorcându-se în casa tatălui ei, că acesta trăieşte cu o parteneră ce i-ar putea fi fiică, este distribuită chiar fiica regizorului, Esther Garrel, alături de Éric Caravaca şi Louise Chevillotte.

The Florida Project

Un film de debut este şi La Defensa del Dragon de Natalia Santa, născut din peregrinările tinerei cineaste pe străzile din Bogota, capitala Columbiei. Acest portret al unui oraş în plină schimbare, la marginea documentarului, “dă cuvântul” celor uitaţi de “progres”.

Vladimir de Fontenay este un tânăr regizor şi scenarist francez, care a absolvit strălucit prestigioasa Tisch School of the Arts din New York. El a lucrat cu Alain Chabat şi la filmul Si tu meurs je te tue de Hineer Salem, înainte de a realiza La balle au prisonnier, un scurtmetraj inspirat din viaţa faimosului scenarist Gérard Brach. În 2013 a semnat un percutant scurtmetraj, prezentat la Festivalul de la Clermont Ferrand: Mobile Homes. În 13 minute, filmul relatează povestea dureroasă a unei tinere forţate să se prostitueze pe autostradă de către fostul ei prieten şi care încearcă să scape când îşi dă sema că va fi despărţită de fiul ei.  Transformând scurtmetrajul în lungmetraj, Vladimir de Fontenay urcă pentru prima dată pe scena canneză cu acest film.

West of the-Jordan River

Nu putem omite o proiecţie specială cu A Fabrica de Nada de Pedro Pinho pe care Édouard Waintrop îl prezintă astfel:

“A fábrica de nada expune problema dezindustrializării, a şomajului şi a luptei muncitorilor din Portugalia. Un film original, care oscilează între drama intimă, comedia socială realistă şi uneori chiar muzicală”.

 Secţiunea Quinzaine des Réalisateurs se va încheia “în apoteoză” cu “un film care a emoţionat publicul la Sundance”, după afirmaţia lui Edouard Waintrop.

Nothingwood

Este vorba despre lungmetrajul lui Geremy Jasper, Patti Cake$, despre tineretul american de astăzi, despre oamenii care trăiesc în micile oraşe, despre visurile lor, despre rap. Un film dinamic, susţinut de prestaţia actriţei Danielle Macdonald, “un nou fenomen” venit din Australia.

În această lume şi în această ţară în care a devenit “atât de greu să visezi”, pentru a-l cita din nou pe Waintrop, merită apreciat magnificul afiş al secţiunii. Este o fotografie a artistei mexicane Graciela Iturbide, făcută la Cinecitta, care surprinde un cer plin de nori, ce devorează cadrul, în care, suspendat în aer, este înscris cuvântul “sogno” (vis).

Afișul secțiunii Quinzaine des realisateurs

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News