"Eu vă vorbesc despre solidaritate, despre studenți și muncitori, și voi îmi vorbiți despre travelling și gros-plan" - se adresa, mânios, Jean-Luc Godard, în mai 1968, tovarășilor săi cineaști, împreună cu care, agățați de cortina festivalului de la Cannes, aveau să pună capăt ediției cu numărul 21. 

Nu este exclus ca astăzi să auzim pe la colțuri: "Omenirea luptă cu un virus nemernic și vouă vă arde de festivaluri". Poate tocmai de asta le arde, aș zice eu, pentru a nu se lăsa înfrântă. Pentru a nu-și vedea munca târâtă pe apa Sâmbetei. Dacă există un campion al bătăliei duse cu ghiarele și cu dinții pentru ca un festival cinematografic să trăiască, să nu devină fantoma unei amintiri, acesta este Thierry Frémaux, delegatul general al Cannes-ului.

A sperat până în ultima zi într-o minune, a primit filme împingând limitele selecției, când era limpede că nu va pronunța cuvântul anulare nici picat cu ceară, deși mai toți jurul său cedau, a tot amânat ziua în care avea să spună răspicat ce are de gând să facă, spre nedumerirea unora, disperarea altora. A promis și s-a ținut de cuvânt: la începutul lui iunie va anunța Selecția oficială a ediției festivalului ce ar fi trebuit să aibă loc, dar care, împiedicat, cum bine știm de pandemie, nu și-a pierdut numărul.

"Nu puteam să spunem la revedere tuturor - avea să declare Frémaux - și să ne dăm întâlnire în 2021". Drept care, din sala de cinema UGC Normandie, acolo unde, în mod tradițional, în aprilie comunica presei mult așteptatele opțiuni, a făcut publice, via on line, împreună cu directorul Pierre Lescure, filmele pe care ar fi trebuit să le vedem la ediția din acest an, Cannes 73.

Sincer vorbind, cam sinistru decorul - imensa sală goală - dar viața ne amintește, uneori, că este și teatru. O selecție generoasă, 56 de titluri, vorba aceea, dacă tot nu există competiție, premii etc, măcar să fie masa bogată. O selecție cam eclectică și, prin forța lucrurilor, oarecum deconcertantă. Selecționerii au renunțat la clasica distribuire a filmelor în cele trei mari categorii, Competiție, Un certain regard, Hors-compétition și este de înțeles: nu avea rost să stârnească inevitabilele discuții de ce colo și nu dincolo.

Filmele, alese dintr-o masă enormă, de 2067 de titluri, au fost împărțite printr-o metodologie ad-hoc, simpatică, dar și destul de cețoasă, în familii precum: 1. Les fidèles/ Fidelii/Cei credincioși festivalului (care au mai fost cel puțin o dată în selecția oficială). Pe vremea lui Gilles Jacob circula termenul de clienți. 2. Les nouveaux venus/Nou-veniții. Categorie confuză, la o primă lectură, pentru un necunoscător. Este vorba despre cei aflați pentru întâia dată în Selecția oficială, pentru că, altfel, respectivii au trecut, de-a lungul timpului, prin secțiunile paralele, Quinzaine, Semaine de la critique. Urmează Premiers films, altfel spus debutanții. Mai mulți ca niciodată, 15.

Documentarele, comediile și filmele de animație sunt plasate în căsuțe speciale. Toate aceste filme vor circula, din momentul ieșirii lor în lume, - premiere, alte competiții - cu eticheta /labelul Cannes 2020, modalitatea aleasă de festival pentru a le întări prestigiul și implicit, a intensifica impactul lor. Așa cum aminteam, pentru profesioniștii care au urmărit mișcările Cannes-ului încă înainte de izbucnirea nenorocirii și, apoi, tot ceea ce a urmat, conturul selecției ne apare derutant. Pentru prima oară, după nu știu câți ani, bursa zvonurilor a ceea ce urma să vedem la Cannes, altfel spus bazinul/bănuit/ figurat de ziariștii specializați, și din care urma să fie pescuite titlurile viitoarei ediții, coincide foarte puțin cu ceea ce ni s-a înfățișat.

A rămas la locul lui, în frunte, filmul despre care s-a vorbit de mult (între timp a fost și piratat), The French Dispatch al lui Wes Anderson cu care se zice că ar fi trebuit să se deschidă festivalul, însoțit de un cortegiu de vedete: Adrien Brody, Bill Murray, Tilda Swinton, Lea Seydoux, Willem Dafoe, printre alții. Marele absent este Nanni Moretti cu Trei piani/ Trei etaje, a cărui lipsă a fost atât de izbitoare, încât Cinecittanews își titra comentariul astfel: O selecție oficială fără Nanni Moretti.

Toată lumea aștepta acest film de răscruce în cariera marelui cineast italian: pentru prima oară, Moretti realiza un film după un material literar ce nu-i apaținea, cartea Trei etaje a scriitorului israelian Eshkol Nevo. Nimeni nu are o explicație a absenței; poate autorul a preferat Veneția, în cele din urmă, în speranța funcționării Mostrei, sau poate l-a amânat pentru 2021. Bizar, cinematograful italian este reprezentat de cineastul american Jonathan Nossiter cu Last Words, produs de Donatella Palermo.

Altfel, printre fidelii bănuiți se regăsesc Naomi Kawase cu True Mothers, danezul Thomas Vinterberg cu Druk/Another Round dar și, surprinzător, Fernando Trueba pe care nimeni nu l-a văzut la Cannes în ultimii 25 de ani, cu tot Oscarul său pentru Belle époque (1992). Dat fiind prestigiul cineastului spaniol, filmul său de acum, El olvido che seremos (Vom fi uitare, într-o traducere directă) este singurul care va putea participa într-o altă mare competiție, cea de la San Sebastian. Un alt nume care părea a fi demult uitat de festival, lituanianul Sharunas Bartas, descoperirea de la Un certain regard din 1996 revine acum cu In the Dusk. Lipsesc numele pe care s-a jucat o carte bună la amintita bursă, Paul Verhoeven, Kiriil Serebreanikov, Kornel Mundruczo, Sean Penn, Daniele Luchetti, Susanna Nichiarelli, Ulrich Seidl, Kiyoshi Kurosawa, Ildiko Enyedi, Nadav Lapid.

La capitolul Debutanți jocul de-a ghicitul a fost, cu o excepție, un eșec total, numele ieșite din urna opțiunilor fiind absolut surprinzătoare. Printre ele - actorul Viggo Mortensen cu primul său film de regizor, Falling, Suzanne Lindon, fiica actorului Vincent Lindon, cu 16 printemps. Intens susținuți de cuvintele introductive ale selecționeruuli mi s-au părut a fi Oskar Roehler cu un film dedicat lui creatorului Noului val german, Fassbinder, eroul din L'enfant terrible, suedezul Magnus von Horn cu Sweat, bulgarul Kamen Kalev cu Februarie , toți nou-veniți. Ultimul este și singurul din zona Europei estice, într-o geografie altfel destul de bine reprezentată și dominată de filmele țării gazdă - 21 la număr. Capi de listă: François Ozon (Eté 85) și Maïwenn (ADN).

Un amănunt important, mai ales pentru un festival de atâtea ori criticat de mișcările feministe: 16 la sută dintre autori sunt femei. Privit cu admirație de unii, țintă a unor reproșuri din partea altora pentru ambiția/orgolioul de a nu renunța la selecția unui festival fantomatic, delegatul general Thierry Frémaux se poate socoti maurul care și-a făcut datoria de a striga, chiar la această răspântie a istoriei, "cinematograful este viu".

        

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News