Tabletă
Desktop
Data publicării:
Cannes 2025: Politică și flori de câmp
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Cadru din filmul Sound of Falling Foto: Festival de Cannes / FDC
Într-o neobișnuit de afectuoasă întâlnire extraprogram cu presa, cu o zi înainte de deschiderea ediției, mai exact cu ziariștii grăbiți sau de nevoie aterizați la Cannes mai devreme, mereu evocatul delegat general Thierry Frémaux, solicitat să răspundă unei întrebări legate de o eventuală presiune care s-ar exercita asupra festivalului a răspuns glumeț cum că nu are idee de cuvântul respectiv, cu excepția unui caz: când vine vorba de une „bière pression”.
Fel de a evita să mai insiste asupra ceea ce știm cu toții, presiunea vremurilor ce ne sunt date. Un mare festival încearcă să nu ne arunce fără milă în vârtejul lor, să le țină într-o mai dreaptă cumpănă cu ceea ce numim lucrurile vieții.
Poate așa se explică și nefericita idee de a inaugura sărbătoarea cu un debut mai mult decât neconvingător, Partir un jour, al Améliei Bonnin, de dragul performanței unui prim film ales să fie deschizător de drum, culme a îndrăznelii în istoria festivalului și al treilea muzical, în același tabel al recordurilor.
O comedioară sentimentaloidă, cu eroi făcând naveta între bucătăria cu ambiții, familie, iubiri mai mult sau mai puțin ilicite și care, din când în când își aduc aminte că trebuie să mai și cânte. Din fericire, pelicula și-a trăit traiul în afara competiției, altfel ne-am fi luat cu mâinile de cap.
Adevărata lovitură de gong a fost dată de prezența cineastului ucrainean Serghei Loznitsa, nume des pronunțat la Cannes, un obișnuit la festivalului, cum se spune, competitor în diferite secțiuni, câștigător uneori.
De numele lui se leagă titluri precum My Joy (2010), În ceață (2012) Donbass (2018), cutremurătorul documentar Babi Yar (2021), Istoria naturală a distrugerii (2022), Invazia, văzut anul trecut. Documentarist prin excelență pentru unii, Loznitsa rămâne un împătimit al istoriei, cu toate popasurile lui prin ficțiunea lirică sau comică. O dovedește și filmul de acum, Two Prosecutors (titlu internațional) – Doi procurori, după romanul scriitorului rus Gheorghi Demidov (1908- 1987), trăitor al cumplitelor experiențe evocate pe ecran.
Alexandr Kuznețov în filmul Doi procurori Foto: Festival de Cannes/FDC
O epocă rămasă în istorie a fi fost un vârf al terorii staliniste, cea de a doua jumătate a anilor ’30, nu are nevoie de îngrămădirea detaliilor. Este de ajuns un caz, un singur destin, pentru a cuprinde întregul. Cine a citit tulburătoarele memorii ale Nadejdei Mandelstam, Împotriva oricărei speranțe, va înțelege mai bine. Un foarte tânăr procuror, protagonistul filmului, mai avea speranțe în justiție, din naivitate, din încăpățânare.
Hotărât să aducă în fața autorităților cazul unui bătrân comunist, victimă a corupților din NKVD, începe propriul drum al calvarului. Pentru a avea acces în închisoarea deținutului, trece din poartă în poartă, asemenea străbaterii unor bolgii infernale, despărțite de mari construcții din fier. Unii au văzut aici un parcurs kafkian, univers posibil, până la un punct.
Întâlnirea cu bătrânul, tot numai o rană vie, vine însă din altă parte, din arsenalul ororilor, al barbariei concrete, fără stilizare. Fără să-și dea seama de jocul manipulării, de jocul pecetluirii propriei sale sorți, tânărul părăsește lagărul cu încrederea într-o revenire salvatoare pentru clientul său.
Cu atât mai mult cu cât va fi primit în audiență de însuși marele procuror al națiunii, temutul Vâșinski , statuie a bestiei capabile să mimeze fără să crâcnească bunăvoința ascultării. Îl va trimite pe cel deja prins în capcană într-o cinică, mică petrecere cu viitorii săi torționari, pentru a-l condamna definitiv la reluarea drumului ce deschide filmul: porțile grele, noaptea, călăii în așteptare. Excelenta imagine a directorului de fotografie Oleg Mutu susține, prin tonurile sale gri-verzui, atmosfera fără ieșire din cercurile infernale. O plăcută întâlnire a fost și cea cu actorul Alexandr Kuznețov, știut din filmul Leto al lui Serebrennikov, în competiție acum 7 ani.
Dacă Serghei Loznitsa este, cum spuneam, o veche cunoștință festivalieră, berlineza Mascha Schilinski aparține familiei – pare-se nu restrânsă - a celor meniți să ne ia prin surprindere. Puține date în agendele noastre despre fosta debutantă de acum 8 ani cu Dark Blue Girl, la Berlin, despre fosta artistă de circ despre care se spune că se arunca în foc.
Într-un fel, aceeași mișcare îndrăzneață o urmărim și noi, acum, cu Sound of Falling, despre care auzisem de mai multă vreme. Film ambițios, cu destule prețiozități în executarea salturilor în timp, dar și cu o anumită lejeritate a plasării eroinelor sale, patru fete, între copilărie și adolescență, unite prin traiul în același spațiu, o fermă de porci, și traversarea timpului, de la începutul secolului până în zilele noastre.
Vieți consumate în ritualuri, unele ciudate, în lupta cu fantomele hărțuitoare, cu moartea, cu obsesia memoriei, cu înfruntarea misterelor, dar și a mizeriilor fiziologice, a ruinării existenței. Mai sigură, mai grațioasă în fragmentele de epocă, Mascha Schilinski poate fi „un număr” în ochii juriului. Presa este, deocamdată, divizată.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
