Data publicării:

Cannes, 2025: Politică în ritm de samba 

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu   | Categorie: Cultura
WhatsApp
Wagner Moura în Agentul secret (Foto Festival de Cannes/FDC)
Wagner Moura în Agentul secret (Foto Festival de Cannes/FDC)

Demult nu am mai văzut atâta sărbătoare pe covorul roșu. Cam de pe vremea când Kusturica urca împreună cu lăutarii lui Goran Bregovic sau, ceva mai târziu, când Aki Kaurismaki dansa de unul singur, sărind din treaptă în treaptă. 

De data aceasta, sobrul cineast brazilian Kleber Mendonça Filho, a cărui frumoasă amintire o păstram din anii trecuți, când concura cu Aquarius, apoi cu Bacarau, a venit cu muzicanți, cu dansatoare, pentru a pune stăpânire pe celebrele trepte în ritm de samba. L-am văzut acaparat cu totul, singura lui grijă fiind aceea de a nu i se strâmba cravata, de atâta mișcare.

Și, pentru ca totul să se termine cu un „să vezi și să nu crezi”, în capul scărilor, pe post de amfitrioană, doamna Iris Knobloch, președinta festivalului, nu putea rezista nici ea ademenitoarelor sunete. Știam că filmul ce urma să fie văzut, O agente secreto / Agentul secret nu se anunța drept unul muzical, dar aveam destule motive să cred că Mendonça a vrut, pur și simplu, să sărbătorească ieșirea în lume a unui film la care lucrează demult, pentru care a trebuit să se autoexileze un timp în Franța, în așteptarea înlăturării regimului Bolsonaro.

Întâmplarea sau nu face ca anul acesta un alt brazilian celebru, Walter Sales, să fie prezent și premiat la Veneția cu Ainda estou aqui / Sunt tot aici, film politic și el, deopotrivă despre anii dicaturii. Sales a optat pentru narațiunea clasică, Mendonça pentru o frescă istorică ce nu-și refuză, însă, niciun derapaj stilistic.

O surpriza uriasă: lui Denzel Washington i s-a acordat o Palme d'or, eveniment  despre care nu se stia nimic

Grotescul, obsesiile horror traversează această poveste îndeajuns de despletită pentru a ne întreba, pe parcurs, unde vrea să să ajungă, dar și rearticulată din mers, în așa fel încât, străbătând cele trei capitole, să ne alegem cu o imagine finalmente coerentă despre ceea ce se poate numi căutarea identității, obturată de grozăviile trăite în anii dictaturii militare. Nu mai regăsim nimic din pulsiunile evocării unei Brazilii trecute, idealizate, precum în Aquarius.

Metaforele, trimiterile fantasmatice la care recurge acum cineastul sunt hidoase, înfricoșătoare: un picior desprins dintr-un cadavru umblă de unul singur prin oraș, mai ales noaptea, băgând spaima mai ales în parcurile frecventate de homosexuali în plin desfrâu. Un braț, tot al unui cadavru, a fost înghițit de un rechin și adus la mal.

În oraș, ce coincidență, lumea vorbește despre filmul lui Spielberg Fălcile. Un copil este fascinat de fabulosul animal, îl desenează, în așteptarea unui tată în fața căruia să se laude. Vede și revede filmul, bunicul său fiind proiecționist. Tatăl este chiar eroul filmului, un universitar hărțuit de regim, venit clandestin în orașul Recife în speranța de a-și putea lua fiul și a emigra, după obținerea actelor necesare.

Construit ingenios, pe principiul mersului de-a-ndăratelea, vom descoperi abia la sfârșit soarta unei familii despărțite de urgie: fiul, ajuns medic tot în Recife, își povestește viața unei cercetătoare- documentariste, drept care aflăm adevărata tragedie a unor generații care nu au apucat să-și cunoască părinții. „Provocarea căreia am vrut să-i fac față – mărturisește autorul - a fost să fac un film despre logica unei epoci fără a putea să acopăr tot terenul”.

Asta implică un oarecare efort din partea spectatorului, solicitat să umple el spațiile goale, să renunțe a se mai întreba de ce titlul vorbește dspre un agent secret. Mai mult. Să-și imagineze chiar sonoritățile unei samba neauzite, dar evocate și să-i creadă pe cuvânt pe cei care au dansat-o cândva. O binemeritată reîntâlnire pentru spectatorii noștri: protagonist este Wagner Moura, cunoscut pentru rolul lui Pablo Escobar din serialul Narcos difuzat de Netflix.

La bursa cotelor criticii, despre care nu am vorbit, până acum, și în care notele sunt, în general, întristător de mici, în dreptul lui Mendonça s-au așternut chiar și câteva mici desene cu palme d’or, semnul supremei aprecieri. Vom vedea.

Vezi și: EXCLUSIV  Cannes 2025:  A fost odată Nouvelle Vague

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
pixel