Tabletă
Desktop
Data publicării:
Cannes 2025: A fost odată Nouvelle Vague
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Cadru din filmul Nouvelle Vague de Richard Linklater (foto Festival de Cannes / FDC
Adevărată declarație de dragoste cu adresă cunoscută, sosită, ce-i drept, când nu ne așteptam, dar din partea cuiva care pe mulți nu ne-a luat chiar prin surprindere: Richard Linklater.
Cineastul american independent (64 de ani), stabilit departe de Hollywood și de cutumele acestuia, s-a format în spiritul unui anumit film, cu precădere european, sub a cărui cupolă a întârziat adeseori în dreptul numelor lui Bresson, Truffaut, Rohmer, Godard.
Nu este de mirare că un proiect visat mai demult, numit simplu Nouvelle Vague, a ajuns acum în marea competiție a Cannes-ului, ca un emoționant omagiu adus mișcării care, cu mai bine de șase decenii în urmă, schimba fața cinematografului francez, influența sa pe continentul nostru fiind atât de puternică, încât a dat numele și altor capitole naționale: Noul val ceh, Noul Val polonez etc. Linklater nu și-a dorit un eseu cinematografic, în ciuda titlului atotcuprinzător și bine a făcut.
S-a oprit asupra unui moment, nașterea unei capodopere intrate în mitologia artei, A bout de souffle (Cu sufletul la gură) din 1960. Prilej de a-i evoca pe toți tovarășii de drum și de creație ai amintitului moment, un fel de Camelot al cinematografului francez, într-o bună cunoaștere a unei mișcări hrănite din prietenie, entuziasm colectiv, iluzii împărtășite.
Este impresionant efortul autorului de a găsi atâtea chipuri actoricești adecvate, pentru a construi această ficțiune cu aer documentaristic, actori în bună parte necunoscuți, dar verosimili în rolul atâtor celebrități devenite repere intelectuale, dar și sentimentale, în panteonul cinefilillor. Tresărim când „îi vedem” pe Truffaut, Godard, Chabrol, Rivette, Rohmer, directorul de fotografie Raoul Coutard sau pe marele (și la propriu și la figurat) fotograf de platou Raymond Cauchetier, pe nașul lor spiritual Roberto Rosselini, pe atâția alții rămași doar în memoria cinfililor înrăiți, cum ar fi fosta script-girl Suzanne Schiffmann, mai târziu scenaristă.
Imagine din filmul A bout de souffle (foto Raymond Cauchetier)
Toți convocați de Jean-Luc Godard pentru a fi martorii, zi de zi, în august-septembrei 1959, ai atâtor îndemnuri „motor”, din înșiruirea cărora s-a construit A bout de souffle. Conceput în termenii epocii, cu lumina specifică și în regimul peliculei Ilford „de altădată”, filmul este, de la un capăt la altul, un spectacol a cărui vedetă nu putea fi decît Godard, cu histrionismul lui binecunoscut.
„Este povestea lui Godard filmând A bout de souffle, spusă în stilul și spiritul lui Godard” , ne anunță, de altfel, Linklater. Nu aveau cum să lipsească paradoxurile, capriciile, deciziile lui derutante. „Cine este doamna”? întreabă Jean-Luc pe platou. „? „Machioza ». „Nu am nevoie de machioză”.
„De ce te agiți atât” - îi spune Suzannei, script-girl. „Am nevoie de un plan de racord”. „Nu vreau niciun racord”, decretează maestrul. „Am stilul și ritmul meu”. Mai târziu, refuzul metodic al racordurilor va deveni școală. Un Godard fără citate din spusele altora ar fi de neconceput. Le avem. „Arta este revoluție sau plagiat”, de la Gauguin citire.
Rosselini, de față fiind, va lansa: „Cinematograful este o chestiune de morală, nu de tehnică” devenit, ulterior, ultravestitul „Travellingul este o chestiune de morală”, dar sub semnătura lui Godard. Autorul nu se încurcă în amănunte istorice, scenariul apare ca fiind scris de Godard după o idee de Truffaut (adevăr încă discutabil); mai importante sunt aducerea, sub ochii noștri, ca într-un ciudat making off a realizat peste 65 de ani, a unor momente intrate în legendă: filmarea pe Champs Elysée cu Belmondo și Jean Seberg, aceasta din urmă vânzând New Herald Tribune sau întoarcerea pe o față și pe alta a cuvântului Deguelasse (respingător), necunoscut eroinei Patricia, de origine americană, interpretate de Seberg.
Prilej pentru Godard de a mai lansa o zicere, „Le cinema est deguelasse”, ironie adoptată de toți și rostită ca o mantră, într-un cor, în timp ce se adună pentru o fotogafie de grup. Timpul le va pecetlui prietenia și, bănuiesc, Linklater nu a vrut să ne amărască, amintind dureroasa, violenta ruptură Godard-Truffaut, rămasă ca atare până la sfârșitul vieții acestuia din urmă, cel mai tânăr dintre toți, plecat primul.
La mijlocul unui festival care întârzie să-și arate titlurile ce ne-ar putea răscoli cu adevărat, filmul lui Richard Linklater Nouvelle Vague, despre o epocă în care se mai cultivau prietenia, solidaritatea și în care candoarea umană nu era alungată, ne-a tulburat pe cei trăitori mai aproape de ea și, sper, le-a stârnit măcar curiozitatea celorlalți.
P.S. Nu obișnuiesc să vorbesc despre prilejurile mele norocoase, trăite de-a lungul unei vieți profesionale lungi, dar de data aceasta nu pot alunga amintirea celor întâlniți în anii în care am cercetat epoca Nouvelle Vague, pentru cartea despre François Truffaut. Pe unii i-am revăzut cu emoție în filmul lui Linklater. Îl voi aminti doar pe marele fotograf de platou Raymond Cauchetier. L-am întâlnit târziu, dar din fericire a trăit 101 ani. Cu o generozitate aproape neverosimilă, mi-a îmbogățit arhiva personală cu albume și fotografii din filmele la care a lucrat, drept care am putut ilustra aceste rânduri și cu imaginea celebră a lui Belmondo și Jean Seberg pe Champs Elysée.
Vezi și: EXCLUSIV Cannes 2025: O Niagară de noroi
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
