Zece filme, șapte seleționări și aproape tot atâtea distincții: Uzac, în 2003, A fost odată în Anatolia, 2011 – Marele premiu al juriului; Climate, 2006 –Premiul Fipresci ; Cele trei maimuțe, 2008- Premiul pentru regie ; Winter Sleep, 2014- La palme d’or. Nemaivorbind de statutul său asimilat unei strivitoare statui a comandorului în familia cinematografului turc, precum altădată un Kiarostami în Iran sau Anghelopoulos în Grecia.

În Turcia lui ultimelor filme ale lui Ceylan iernile par a nu se mai sfârși, iar atunci când zăpezile se topesc, plantele abia apucă să facă ochi și se trezesc că a și venit toamna. Numai bune să devină Ierburi uscate, așa cum aflăm în filmul său de acum, Dry Grass în varianta engleză, Des herbes sèches, în cea franceză.

Dar asta o vom ști abia la sfârșitul celor peste trei ore de proiecție, când aflăm și rațiunea inserării în corpul filmului a frumoaselor fotografi ale unor personaje oarecare, smulse clipei de către protagonist, ca tot momente împietrite, singurele care merită să rămână, desprinse dintr-o viață cu care, de altfel, nu știe ce să facă. Veche obsesie cehoviană, pe Nuri Bilge Ceylan a preluat-o, făcând din ea chiar axul și miezul lungilor sale povestiri, cum se întâmpla în Winter Sleep, în care răzbătea chiar ecoul unor scrieri ale lui Cehov și cum se și acum, când lungile discursuri înghit întrebări care par că nu așteaptă răspunsuri imediate.

Cadru din filmul Ierburi uscate de Nuri Bilge Ceylan

De aici și o anume dificultate de a urmări filmele sale, mai ales de către cei care nu au exercițiul răbdării. Trebuie să fii atent, cu ochii și urechile în patru, cum se spune, pentru că nu știi când răsare un capăt de melodie ca luminează altfel ceea pare o interminabilă discuție despre bine și rău, despre solidaritate și individualism. Câteva note, doat atât, abia murmurate, din Adio del passato sau din La boème, ca tot atâtea firave încercări ale personajelor de a ieși din carcasa asprimii de fiecare zi, a obișnuințelor, a temerilor de a se destăinui, a micilor trădări.

Sunt nenumărate filme din lumea asta mare în care putem vedea și admira scene nocturne, într-un spațiu restrâns, abia luminat, dar pe Ceylan îl deosebești de la o poștă, decum se aprinde o bătrână lampă cu gaz, în casele satului din Anatolia. Acolo, lângă o flacără pâlpâindă, oamenii sunt mai dispuși ssî asculte, să ia aminte . Chiar și arogantul, cinicul profesor de desen Samet, tropăind de nerăbdarea de a părăsi văgăuna în care se simte aruncat, cu gândul la un Istanbul eliberator.

Va trebui să treacă o iarnă, să lase în urmă o nefericită poveste cu o elevă ușor de dezamăgit, un început de idilă cu o femeie superioară, în ciuda handicapului ei (o proteză înlocuiește un picior pierdut în urma unui atentat), pentru a înțelege că a fi alături de un grup uman nu înseamnă neapărat spirit de turmă („când urmez turma văd numai funduri”, una dintre replicile sale) dar, mai ales, pentru a se apropia de secretul existenței: o țesătură de fire fragile care, împreună, alcătuiesc ceea ce numim viață.

Nu are curajul să recunoască decât în clipa unui bilanț, și atunci ca într-un fel de jurnal citit din of. Imposibil de trecut cu vederea alunecosul joc al unui actor remarcabil, Deniz Celiloglu, pe care, când va sosi ora proiecției în România, spectatorii noștri îl vor recunoaște din serialul Dragoste în alb și negru, în care era fratele șchiop al mult mai celebrului Ibrahim Celikkol. Spun asta cu gândul la fundamentaliștii care susțin nulitatea vedetelor din industria turcă a serilelor, care aruncă și copilul odată cu apa din copaie.

Îl recunoasteți pe Deniz Celiloglu?  Un posibiol candidat la Premiul de interpretare

Deși are o notă mare la bursa criticilor internaționali, părerea unor este că soarta lui Ceylan depinde de răbdarea spectatorilor, pusă la încercare preț de 197 de minute. Nu cred că ei vor decide dacă avem de a face cu o creație doar strălucit articulată dar cam plicticoasă sau cu o capodoperă postmodernă. Până una alta, soarta filmului depinde de dispoziția juriului și de strategiile fățiș sau mai discret adoptate.

Deocamdată, singurul concurent deopotrivă în regimul notațiilor revistelor sau în discuțiile de la ...critic la critic, rămâne, paradoxal, un documentar, și el lung cât un fluviu, Youth (The Spring)al experimentatului în materie, cinezul Wang Bing, laureat al multor festivaluri de prestigiu (Veneția, Locarno), niciodată selecționat la Cannes. A ales documentarul – spune el – pentru a evita controlul statului.

Necunoscând în amănunt sistemul cinematografic din China, nu ne rămâne decât să ne bucurăm de libertatea lui Wang Bing de a urmări existența de furnici a tinerilor, băieți fete veniți de la țară pentru a lucra în industria textilă din Zili, colț din geografia de preferință a cineastului. Închiși într-un spațiu unde alții abia ar putea să respire, stau la mașinile de cusut de dimineață până seara, doar cu două pauze de masă. Unii s-ar putea simți ca într-o închisoare. Pentru eroii noștri traiul de acolo înseamnă viața însăși, cu bucurii, cu cântece, cu regulile lor morale, cu înțelegerea unui destin, adevăruri greu de înțeles în alte părți ale lumii. O replică ciudată, peste timp a chaplinianului Timpuri noi. Incredibil: mai vesel.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News