Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Cannes 2023: Nanni Moretti, între istorie și propriile nevroze
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Cadru din filmul Il sol dell 'avvenire, cu Nanni Moretti si Margarita Buy
„Știu că un film nu poate să salveze lumea, nu trebuie să cereți atât de mult cinematografului” – spunea Nanni Moretti cu câțiva ani în urmă, tot aici, la Cannes. Nu-i stă în puteri să salveze lumea, e drept, dar o poate face cât de cât mai primitoare.
Cinematografului, luat la grămadă, nu-i mai cerem demult să ne trimită în paradis, dar, pe bucățele, tot vom aștepta, din partea unui film sau altuia, a unui cineast de colo, de dincolo, să ne facă mai fericiți. Pentru o oră, două, fie trei. Cum ar fi chiar cazul lui Moretti, cel de acum, cu Il sol dell ’avvenire, înarmat cu tot ce trebuie pentru ne trage după el în plin în plin vârtej al angoaselor sale de nevrozat fără leac, al obsesiilor politice, al spaimelor de a-și pierde spectatorii.
Lui Moretti îi priește neliniștea, precum Electrei jalea, ca să zic așa. Sau, mai aproape de zilele noastre și într-un registru fratern – lui Woody Allen. Ne amintim dezamăgirea multora când anul trecut era selecționat în competiție cu Trei etaje, când, surprinzător, se plimbase prin grădinile literare ale altora, mai exact ale unui bun prozator contemporan, israelianul Eschkol Nevo.
„Întoarce-te la tine acasă”, i s-a strigat din mai toate zările. Și s-a întors, marcat de trecerea timpului căruia i s-a adaptat în stilul propriu, ironic, precaut autoflagelator. Personajul său nu mai circulă cu celebra motocicletă Vespa, ci cu trotineta electrică. A rămas un credincios om de stânga, dar fără entuziasmul de altădată. Se mulțumește să-i țină unui june fără habar de istorie o lecție seacă, într-una dintre savuroasele secvențe de început. „Nu există comuniști în Italia – zice tânărul. Ăștia sunt doar în Rusia”.
„Cum să nu fie – îl corectează eroul nostru. Partidul comunist italian are două milioane de membri”. Băiatul nu se lasă: „Asta înseamnă că două milioane de ruși au venit în Italia”. Logica unei alte generații. Unde sunt vremurile bune, precum cele din filmul Aprile (1998), când același alter ego morettian, privind la tele mersul campaniei electorale, se adresa agitat liderului D’Alema, adversarul lui Berlusconi, ”Te rog, fă un discurs de stânga”. Înflăcărările politice ale lui Moretti s-au mai potolit, i-a rămas interesul, mereu asaltat, însă, de fantomele altor pasiuni, de demonii altor ispite, și, vai, de catastrofele intime.
Dar, și aici, în Il sol dell ’avvenire (titlul, Soarele viitorului, în fapt un vers dintr-un cântec de partizani, ne pregătește lectura ironică), istoria care se scrie sub ochii noștri nu dă pace. Giovanni, regizorul din filmul în film, aflat în plin proces de filmare a sosirii circului ungur Budavari la Roma, în 1956, se vede obligat să modifice agenda: tancurile rusești tocmai înăbușeau revoltele de la Budapesta acelui an.
Vezi și: Cannes 2023: Refugiu sigur: muzica și cinefilia
Ca spectatori, abia apucasem să ne bucurăm de avântul fellinian al lui Moretti, de prea scurta retrăire nostalgică a lumii circului, așa cum ne-a lăsat-o moștenire Fellini. Schimbarea planului de atac este un bun prilej pentru Moretti, angajat acum în aventuri metatextuale, să citeze fixațiile cinefile, Fellini cu sfârșitul din La dolce vita, John Cassavetes, Arthur Penn cu Urmărirea din 1966 (chiar îl imită pe Marlon Brando, autocaricatural). Oricum, înțelegem din toată nebunia neașteptatei situații că protagonistul și-ar fi dorit, demult, un film de dragoste, pe fundalul muzical al unor melancolice cântece ale lui Luigi Tenco, Joe Dassin, cel din Et si tu n’existais pas, compus, puțini mai știu, de italianul Toto Cutugno.
Se simte mult mai bine înconjurat de vechi obsesii, evenimentele violente împinse în prim plan de realitate îl aruncă în încurcături, în nesiguranță. Pentru a se salva, tot cinematograful va fi primul chemat în ajutor. Cum să filmeze violența? Cine să-i cunoască mai bine limitele decât maestrul Scorsese? Din nou o scenă cuceritoare: derutatul Giovanni / Moretti îl sună imediat, fără să țină seama de fusul orar. Evident, mesajul pentru Marty (Martin Scorsese, pentru intimi) nu poate fi lăsat decât „secretarei mecanice”.
O filmare de coșmar, pe scurt, dacă adăugăm și imposibilitatea de a o aduce acasă pe nevasta sătulă de ezitările, de piruetele amețitoare ale unui soț nevrotic. Tristețea este cu atât mai mare cu cât consoarta (vechea complice Margarita Buy) se întâmplă să fie și coproducătoarea filmului, iar tovarășul ei– un escroc (Mathieu Amalric).
O încercare de colaborare cu Netflix este de tot hazul; pentru specialiștii platformei, un scenariu în care nu găsești niciun „what a fuck” nu face doi bani. Ironiile, amare sau sau mai destinse, legănarea în ritmurile cinefiliei au fost percepute, cu deosebire de criticii americani, ca mici podoabe ale unei povești trase în prea multe direcții. Poate nu este cel mai coerent film al unui cineast mereu în căutarea apelor învolburate, care se privește în oglindă nu din narcisim, ci pentru a căpăta curaj, dar de aici și până a se alege cu cea mai mică notă din partea juriului desemnat, tradițional, de revista Screen International, mi se pare o reacție exagerată.
Sau, poate, cum spun prietenii europeni, Moretti a făcut un film pentru fani. În Italia, unde Il sol dell’avvenire a rulat deja (cineastul a obținut dispensa de a-și aduce filmul la Cannes), fanii au umplut sălile.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
