Familii de pe toate continentele, din epoci diferite, depozitare al iubirii sau al urii, familii ocrotitoare sau individualiste, familii închise în propriile lor secrete, dezastrul familial sau nostalgia a ceea ce părea cândva un paradis pierdut, acestea și multe altele au străbătut țesătura a numeroase filme, unele alcătuind chiar centrul de interes al peliculelor din competiție, coloana de rezistență a selecției oficiale.

Întâmplător sau nu, titlul cu cea mai mare notă în judecățile juriului de profesioniști convocat tradițional de revista Screen International este Armageddon Time al lui James Gray, unul dintre ultimii mari cineaști americani, devotat temei în discuție, autorul acelui greu de uitat Little Odessa din 1994. Probabil cel mai mai personal discurs autobiografic al său, filmul cu mari șanse în palmaresul acestei ediții reface, prin filtrul subiectiv uneori neîndurător al eroului său, un fragment din anii copilăriri trăite într-o familie de evrei din Queens -ul anilor 80.

Aspirațiile sociale ale părinților preadolescentului Paul, pierdut în visurile sale de viitor artist, elev nu tocmai disciplinat, prieten pe viață cu un puști negru mai descurcăreț, viitorul pregătit de aceștia contrazic deopotrivă idealul eroului cât și principiul indestructibilei prietenii de nimeni predat, dar trăit cu toată ardoarea vârstei. Mutat la o școală de elită, în care fostul coleg nevoiaș, văzut ca un paria, nu are acces, Paul va continua să trăiască pe ascuns , cu toate riscurile de rigoare, prietenia, solidaritatea.

Vezi și: Și măgărușii visează, câteodată, nu-i așa?

O singură ființă îl va înțelege, îl va apăra de autoritarismul tatălui: bunicul, interpretat de Anthony Hopkins al cărui singur păcat este acela că nu stă pe ecran atât cât ne-am fi dorit noi. Aparținând unei generații la rândul ei de fii și fiice crescuți în spaimele războiului, ale prigoanelor rasiale, bătrânul înțelept al familiei știe să inducă subtil sentimentul libertății, sugestia prestigiului social, unul și același cu drumul ales prin propria voință. „Nu fi agitat, fii îndrăzneț” - este deviza sa.

Nimic didactic în depoziția autobiografică a lui Gray, o tăcută asumare a neoclasicismului său, dacă vrem să-i spunem așa, un emoționant joc al umbrelor copilăriei care nu ne părăsesc niciodată. Poate că acesta ar fi putut fi și miezul enigmatic din filmul lui Arnaud Desplechin Frère et soeur, cu un titlu atât de simplu, direct, dar dezamăgitor de indecis în articulațiile lui. O ură limpede, transparentă încă de la primele cadre al peliculei, dar nedezlegată până la sfârșit, îi unește pe sora actriță și fratele scriitor, îi aduce față în față mai ales spre disperarea acestuia din urmă.

Marion Cotillard si Melvil Poupaud în Frere et soeur

Nu este clar ce anume au de împărțit, Desplechin, cineast al tușelor fine, al scurgerii implacabile a timpului nepărtinitor amână, de data aceasta, ținta, o tot îndepărtează de orizontul spectatorului, ca și cum personajele ar avea mereu alte urgențe. Să fie mărunte ranchiuni familiale, pentru alunecoasa soră uitate, pentru nevroticul frate mereu vii, să fie vreun trecător impuls incestuos?

Întâmplări nesemnificative umplu existența celor doi, într-un soi de pariu al imparțialității morale a autorului, descifrabil și în seria de banale filmări câmp-contracâmp. De meserie actriță, amintita soră deține și prim-planul acțiunii, interpretată de Marion Cotillard pentru care vulnerabilitatea se traduce printr-o permanentă grimasă a durerii. Pentru a-i sublinia statutul profesional de vedetă, cineastul inventează o neverosimilă întâlnire cu o admiratoare fanatică, despre care vom afla că ar fi o biată fată din România, săracă lipită, nemâncată de zile întregi, cu șase frați acasă.

De ce româncă, de ce flămândă? Desplechin ne cunoaște țara, ne-a fost oaspete, am avut bucuria să-i prezint filmele, cu ani în urmă, la Institutul francez. Nu i-am dezlegat imboldul de acum, dacă nu cumva va fi fost acela de a-i fi oferit o scurtă, emoționantă apariție actriței noastre Cosmina Stratan. Nu ezit să spun, în termeni deloc academici, că o trimite pe Marion Cotillard într-un colț al ringului.

Mi-a părut rău pentru acest efect pervers al intențiilor. Cineastul rămâne autorul unuia dintre cele mai frumoase filme despre condiția actorului, Ester Kahn, cu care a fost aici, la Cannes, în 2000. Nu am luat în serios mărturisirea sa de acum, cum că visul ascuns ar fi ca de fiecare dată să nu fie recunoscut. Ce-i drept, l-am recunoscut cu greu și nu mi-a fost de niciun folos.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News