În condiții normale, nu în blestematele de împrejurări în care ne aflăm, cineastul rus persecutat de regim, plecat din țară, stabilit în străinătate - ca și colegul său întru celebritate, Andrei Zviaghințev – ar fi acoperit, cu numele său și filmul în cauză pagini întregi. Nu a fost așa. Am observat încă de la primele cronici apărute în marile cotidiane, cele care contează, Le Monde și Libération, o anumită complezență, însoțită de strădania de a adulmeca politicul  într-o într-o dramă ale cărei antene se întind în alt câmp referențial. La amintita conferință de presă, la  care nu pot să afirm că a fost cine știe ce înghesuială, pelicula în chestiune a trecut pe planul doi, subiectul discuțiilor fiind, evident, prea evident, autorul.

Protagonista, biata actriță Aliona Mihailova, aștepta cuminte, oarecum timorată, să fie întrebată. Doar a dus tot greul în spate, preț de două ore și jumătate, apăsarea unui film el însuși greu, dar lumea a avut ochi și, mai ales, urechi, pentru Serebrennikov. În sală, nu i-a contestat nimeni condiția de opozant al lui Putin, dar s-a insistat asupra dimensiunii boicotului, asupra extinderii lui în universul culturii, oricum fragilă. „Pot să-i înțeleg pe cei care cer un boicot total, dar nu-l accept.(...) Nu-i poți boicota pe Cehov, pe Dostoievski, pe Ceaikovski, Nu poți boicota  limba lui Cehov, a lui Dostoievski. Cultura este aerul pe care îl respirăm. Apa pe care o bem. Este viața”.

Întrebarea numărul unu care plutea în aer nu a întârziat. Cum se împacă un opozant cu alăturarea cofinanțării de către un oligarf ? În sfârșit, i s-a spus pe nume. Este celebrul Roman Abramovici, despre care cineastul rus a ținut să ne amintească,  fără ocolișuri, că acesta susține de multă vreme arta modernă, că multe filme houseart nu ar fi fost realizate fără sprijinul fundației sale Kino Plan. Chiar președintele Zelenski a spus că ar trebui ridicată sancționarea lui Abramovici. (...) Oricum, filmul meu  este unul de artă, nu de propagandă. Nu-mi place să-l explic, asta este treaba criticilor. (...) Nu ar vrea, pentru nimic în lume, să se creadă că nu participă cu tot sufletul la tragedia victimelor din Ucraina. Nu poate uita dureroasele cuvinte ale ljui Adorno, Oare se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Afirmațiile lui Serebrennikov nu i-au convins pe reprezentanții cinematografiei ucrainene prezenți la Cannes. „Tot ceea ce este rusesc trebuie șters. Serebrennikov nu este deloc un opozant.

Toată  cariera sa a fost finanțată cu banii guvernuluiu rus – a afirmat producătorul ucrainean Andrew Fesiak în cadrul conferinței pe tema Propagandei rusești găzduite de Pavilionul american. Cineaștii ruși nu pot pretinde că nu au nimic a-și reproșa, atâta timp cât cei ucraineni sunt  constrânși să renunțe la  munca lor, trebuie să plece din țară pentru a-și salva viața sau să ia armele în mâini”. Pentru Andrei Khalpakci, directorul Festivalului internațional de film Molodist de la Kiev, „în acest moment nu există ruși buni. Serebrennikov ar fi trebuit să ia el însuși decizia de a nu participa la Cannes”. Și totuși, filmul controversatului cineast, Soția lui Ceaikovski, rămâne un film care, în mod sigur, odată febra momentului potolită, va fi judecat așa cum merită, cu luminile și umbrele sale. Este un film ale cărui întrebări te pot urmări. 

O cronică de festival va fi întotdeauna atinsă de fatalele impurități ale clipei, ca să  nu mai vorbesc de presiunea timpului, inerentă în meseria noastră. M-a surprins iuțeala  calificării sale drept un biopic despre marele compozitor. Nici vorbă. Personajul Ceaikovski, deși prezent pe ecran o bună parte a acțiunii, are, mai degrabă, rolul unui porteur,  termen împrumutat din balet. Îi cunoaștem o mică parte din biografie, aproape că  nu-l vedem la lucru, compunând, dirijând, nu-i auzim concertele (frumos pariu regizoral), i se interzice muzicii să ne emoționeze, pentru a face loc tragediei unei femei care se îndrăgostește pe viață și pe moarte de un bărbat , cu întreaga naivitate a unei tinere care, în plin secol XIX, nu avea cum să înțeleagă mărturisirea acestuia: „Nu am iubit niciodată o femeie”.

În filmul lui Ken Russell Music Lovers (1971), cu Richard Chamberlain și Glenda Jackson, suferința era a amândurora. Cu un an mai înainte, în filmul Igor Talankin Ceaikovski, cu Innokenti Smoktunovski, film admirabil, pe care, din păcate, nimeni nu l-a pomenit, acum, la Cannes, toată frumusețea era ascunsă în misterioasa poveste a  doamnei din umbră, Natalia von Meck, enigmatica mecenă a compozitorului. Evident, în 1970 nu se putea vorbi într-un film sovietic despre homosexualitate. Cu tot privilegiul timpului de partea sa, Serebrennikov nu-l speculează. Eroina iubește necondiționat, și-a pus în cap să trăiască toată viața lângă un bărbat care, întâmplător, se numește Ceaikovski. Îl convinge să o ia de nevastă – se poate insista asupra motivelor acceptării – fără să bănuiască ceea ce o așteaptă: calvarul abandonului, al umilinței, refugiul în visare, trezirea în coșmar.

Biografii s-au întrebat și, pe urmele lor, și spectatorii sunt îndemnați să răspundă unei întrebări: de ce a refuzat Antonina Miliukova să divorțeze, de ce s-a lăsat umilită (scenele respective sunt de o fastuoasă teatralitate, la limita anduranței)? Răspunsul nu poate fi decât unul. Iubirea trăită ca o acceptare aproape religioasă a degradării ființei. Nu altfel  o întruchipa și sora ei de suferință dintr-o altă geografie, Adèle H. a lui Truffaut. Amândouă vor sfârși în nebunie. Serebrennikov nu a uitat să amintească simetria destinului eroilor săi: Ceaikovski va fi răpus de holeră, aflăm dintr-un enunț sumar. Pe  cea care i-a fost soție câteva zile, o vedem rătăcind cu mințile  duse. Ce alegem? Teribilă provocare existențială. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News