Data publicării: 23.05.2019 11:18

Cannes 2019. Despre Tarantino, numai în șoaptă

Autor: Corespondență specială dela Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Brad Pitt, DiCaprio și Al Pacino într-un cadru de început

Tarantino și producătorii lui ne-au rugat frumos, și prin mesaje scrise, și printr-un sol care ni s-a adresat la începutul proiecției pentru presă, să nu dezvăluim nimic din tainele de pe ecran, pentru a nu strica bucuria spectatorilor din lumea mare.

Altfel spus, să scriem cu gândul la fericirea proapelui nostru, să nu-i facem țăndări curiozitatea, în limbajde breaslă – să nu fim spoileri. M-am gândit că scrisul pe ocolite ar trebui să aibă un corespondent și în vorba din gură în gură, în discuțiile cu cei care nu au văzut filmul și ăsta ar fi, zic eu, șoapta. Să nu audă cei care vor să intre în sală virgini. Ceea ce contrazice, în fapt.însăși ideea de cinefilie întruchipată de cinefilul absolut care este Quentin Tarantino.

Nu înseamnă ea și plăcerea de a trăi împreună cu un alt seamăn micile jocuri care ne fac cu ochiul, emoția unui moment, dincolo de tramă, de întorsătura epică ? Las la o parte amănuntul titlului Once Upon a Time in Hollywood, care aduce de la bun început briza nostalgiei. Cum să nu împart cu alții clipa aceea când zâmbim din mai nimic, dar în nimicul acela îl recunoaștem pe ludicul Tarantino?.

Chiar într-o primă secvență, când Al Pacino; în rol de bătrân agent, se prezintă, cineva îi spune d-l Schwartz, iar el îl corectează, „Schortz, nu Schwartz", am intrat în hora tarantinescă. Să nu o semnalez? Sau să mă fac că trec peste una dintre cele mai fermecătoare scene, cum ar fi întâlnirea protgonistului, Rick Dalton, cu o mică, uluitoare parteneră. Cei mai mulți spectatori vor fi aflat, sunt sigură, până să-și cumpere biletul, ce hram poartă eroul principal interpretat de Leonardo DiCaprio, un actor din Hollywoodul de la sfârșitul anilor 60, intrat în zona declinului.

Tarantino și soția lui, cântăreața israeliana Daniella Pick

Distribuit în westernuri, se nimerește într-un astfel de ultim rol lângă o vedeă-copil din categoria micilor firoscoși care îi lasă fără cuvinte pe maturi." Sunteți Rick Dalton - tresare copila când îl reunoaște, oh, dar sunteți cel mai bun actor pe care l-am văzut în viața mea" Mogâldeața în haine westerniste să tot fi avut vreo opt ani, dar în ochii albaștri ai lui DiCaprio apar lacrimile. Ca să nu mai spun de fulgerătoarea sugestie a singurătății celuilalt personaj principal, cascadorul, dublura și prietenul lui Rick, interpretat de Brad Pitt.

Când deschide larg dulapul cu provizii, vom băga de seamă că are mai multe cutii cu conserve pentru câinele său decât sticle de bere. El îndeamnă starul în depresie, amenințat cu uitarea, să accepte un western în Italia," ăștia fac westernuri bune, mai ales unul, Sergio Corbucci". Sunt, toate acestea, coduri cinefile dintr-o mare de obsesii tarantinești care fac deliciul peliculelor sale, regăsite din plin și acum, poate prea din plin: Hollywoodul pierdut, westernul – gen mereu seducător, fascinația televiziunii (aparatul se suprapune ecranului), aerul timpului restituit prin rock-ul însoțitor, demitizarea tandră a unor idoli - - țânțar trimis la pământ de Brad Pitt.

Captiv în plasa propriei pasiuni de reconstituire a unui timp în miezul căruia și-ar fi dorit să trăiască, Tarantino se smulge cu greu tentațiilor de a ne face martori ai fluxurior și refluxurilor cinematografului și, deopotrivă, ai unei epoci a furiei tinerilor în căutarea inocenței pierdute. Sunt ispite tentaculare și riscante, evocarea cazului Manson și a uciderii actriței Sharon Tate, nevasta lui Polanski rămân discutabile în ordinul moralei. Pe alocuri filmul bate psul pe loc, apăsat de propria greutate.

Brad Pitt și Leonardo DiCaprio pe covorul roșu

Este și ceea ce îi reproșează mai ales presa franceză care contează. Le Monde vorbește scrie despre " rateurile mașinei de întoarcere înapoi în timp a lui Tarantino", în timp ce prin ziarele anglo-saxone circulă scoate capul, cu timiditate, și cuvântul capodoperă. Poate această derutare ne-a adus ieri, la conferința de presă, unTarantino destul de supărat, nu foarte pus pe stat de vorbă, la un moment dat chiar iritat de întrebarea unei ziariste, de altfel de la el din țară, nemulțumită că personajului Sharon Tate i s-a acordat o prea mică importanță.

„Nu sunt de acord cu dv." Scurt. Nu știu de ce altceva putea fi necăjit. Ziariștii nu l-au hărțuit cu întrebări inconfortabile, cum ar fi fi, la o adică, relațiile cu hulitul Weinstein, unul dintre producătorul lui, declarațiile actriței Uma Thurman nu tocmai amabile.Ar fi fost loc, cred, chiar și pentru a comenta răspunsul lui la întrebarea dacă l-a anunțat pe Polanski ce are de gând să facă din acel fragment atât de tragic al vieții acestuia, răspuns care a fost un scurt "Nu".

Vezi și: EXCLUSIV Cannes 2019. Porumboiu, mai iubit decât filmul său

Poate s-a lăsat furat de imaginea unei alte Palme d' Or , după cea de acum fix 25 de ani cu Pulp Fiction care tăia o cale nouă cinematografului. Ajuns la fața locului, în fierberea festivalului, poate și-a dat seama că nu este chiar atât de simplu. Dacă vrea o consolare, aș zice să se gândească și la dificultățile juriului. Pe de o parte –Almodovar cu așteptările lui îndreptățite, pe de alta - Tarantino așteptat cu sufletul la gură și care a muncit pe brânci să termine filmul în ultima clipă posibilă a selecționării, la presiunea lui Thierry Frémaux.

În spatele lor – armata concurenților. Poate ar fi fost mai bine ca cei doi să nu fie capi de listă în același an. Vorba lul DiCaprio din film, repetată ca un refren : „Fie ca nevasta și iubitele mele să nu se întâlnească niciodată". Nu cumva m-a luat valul și iar am dezvăluit un secret?