În 2001, ieșeam tulburați de la filmul lui Nanni Moretti Camera fiului (Palme d' or) dar puțini oameni, din fericire, trec prin tragedia pierderii unui copil. 

 Despărțirea de mamă o îndurăm, însă, cu toții, mai devreme sau mai târziu. De aceea, intensitatea durerii, mustrările, examenele de conștiință filială amânate, sentimentul că acum noi am rămas, neacoperiți,în linia întâi, așa cum le-am trăit ieri în filmul aceluiași Moretti i-au răvășit, din câte mi-am dat seama, pe mulți dintre profesioniștii - stane de piatră ai criticii.

Dacă cineastul italian (nu știu de ce nu am scris marele cineast) ar fi dat cale liberă melodramei, probabil că lumea ar fi rămas, în cel mai bun caz, nepăsătoare. Sau cu un zâmbet ironic agățat în colțul gurii. Am fost departe de așa ceva. Mama mea, în mod cert una dintre creații de vârf ale lui Moretti, este filmul acelui lung adio pentru care nu suntem niciodată pregătiți. Mereu avem sentimentul, poate chiar convingerea ușuratică a unui timp care ne mai stă, hăt, în față, iar când ireparabilul se produce, ne dăm seama câte lucruri au rămas nespuse între mame, fii sau fiice.

Citește și: Cannes 2015. Radu Muntean, aplaudat de la etajele criticii Despre crimă, cu sau fără Kant în mână

Pe chipul mereu neliniștit al eroinei, neodihnite de zile întregi, o regizoare aflate în plină nebunie a turnajului unui film politic, pe deasupra și cu un star american, se tot adună grijile meseriei și teama de a nu o ajunge vestea tristă pe care, totuși, se așteaptă să o primească de la spitalul unde se află mama. Nu ne este greu să ghicim în Margherita din film (actrița Margherita Buy) un alter ego al lui Nanni Moretti, al cărui cinematograf se definește și printr-o componentă autobiografică, dar care, de data aceasta, a vrut să se ascundă în spatele unei femei.

La conferința de presă ne-a explicat și de ce. Rolul a fost conceput de la bun început pentru actriță. Cum și-a dorit să facă haz de necaz pe seama știutelor sale nevroze de cineast, dacă ar fi fost și interpret, încărcătura comică a stilului său ar fi dezechilibrat povestea. Pericolul era mare, dacă avem în vedere că întretăierea de planuri: realitate, ficționarea realității pin intermediul « filmului din film », amintiri. Tempoul povestirii este tempoul stărilor eroinei, toate greu de controlat. Filmul regizoarei de pe ecran, chinuit, blocat de tot felul de piedici, dar și de incapacitatea ei de a le gestiona, nu trebuia să aibe alura a la Moretti și în acest pariu emoțional paroxistic se află, cred, frumusețea creației numite, simplu, Mia madre, Mama mea.

În filmul lui Moretti, cu toată naveta platou – spital, lumina vine tocmai din preajma minunatului personaj al mamei bolnave care, parcă; nu și-a terminat tot ceea ce avea de făcut pe această lume. Uneori, memoria îi joacă feste, ca oricărui bătrân, dar încă o mai poate învăța limba latină pe nepoata ei, încă o mai sâcâie diferitele categorii de articolegramaticale.

Citește și: Cannes 2015. Arsenic și dantele noi

Oricât am vrea să nu cădem victime ale atașamentului paseist, undeva, în țesătura atât de laborioasă a filmului (cineastul alucrat cu cinci coscenariști)s-a strecurat și plecăciunea în fața unei anumite generații de mame de altădată, de modă veche, admirabile în pisălogeala și încăpățânarea lor. Și pentru că a ținut să nu-și arate olții, cum spuneam, sentimentalismul gata oricând la pândă, Moretti a născocit un personaj fabulos, starul american ales de Margherita pentru a fi patronul din pelicula pe cale să se nască, interpretat de John Turturro.

Vedeta este irezistibilă deopotrivă în cabotinismul și în fanafaronada ei. Se laudă că a lucrat cu Stanley, a se citi Kubrick, recită tot ce știe din cinematografia italiană, adică nume de mari autori, dar nu este stare, spre disperarea echipei, să învețe patru rânduri de dialog. Și totuși, în acest joc în care plânsul și râsul își cedează ritmic locul, unui astfel de personaj îi încredințează Moretti o replică definitorie. «Vreau să plec de aici și să mă întorc în realitate ». Realitatea de dincolo de film, de iluziile, minciuna și derizoriul cinematografului. Niciodată nu a fost Nanni Moretti atât de crud cu filmul. Nu trebuie să-i cerem prea mult. Nu știm cu ce rămânem. Amintirea celei care ne vizitează în vis și care la întrebarea La ce te gândești, mamă, răspunde A domani, La ziua de mâine, da, asta rămâne.

Filmul are, deocamdată, cea mai înaltă poziție la bursa cotațiilor critice, văzut ca un posibil mare câștigător. În Italia, unde avut loc premiera, nu s-a bucurat de o primire favorabilă. Nimeni nu este profet în țara lui. Acolo, așa cum ne-a mărturisit și autorul, judecățile despre cineastul Moretti se interferează cu cele despre opțiunile sale politice militante. Festivalul se dovedește mai liber de prejudecăți. Măcar din când în când. Am mai văzut un film despre o altă mamă. M-am dus ci inima strînsă.

Citește și: Cu capul sus la Cannes 2015. Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean în Selecţia oficială

Port prea mult în mine copleșitoarea carte a lui Amos Oz Poveste despre dragoste și întuneric pentu a nu fi tremurat la gândul unei ecranizări pe care s-a ambiționat să o semneze , (inclusiv scenariul) Natalie Portman. Mare dezamăgire. O ilustrare cum nu se poate mai plată a unor momente din carte, vizualizate, poate vorbesc cu păcat, pentru a o valorifica pe actriță, care este și interpreta nefericitei mame a scriitorului, Fania Klausner, personaj pe care ecranul nu-l părăsește nicio clipă.

Am citit că singura condiție a lui Amos Oz, de-a lungul tratativelor sale cu Natalie Portman a fost să nu-l întrebe nimic despe motivul sinuciderii mamei sale. Iar proaspăta autoare numai asta face de-a lungul decupării fragmentelor din roman. Să ne silească să vedem cauzele.

Păcat că marele scriitor nu a avut puterea să se opună unei astfel de întreprinderi.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News