Cineașii francezi sunt din ce în ce mai căutați în America. Nu au ei toți autoritate, dar au experiență. Festivalul de acum spune și el multe. Lui Guillaume Canet i s-a propus să realizeze un remake după mai vechiul Liens du sang și așa s-a năsut Blood Ties pentru care l-a avut alături, drept coscenarist, chiar pe cunoscutul James Gray pe care îl vom întâlni, peste două zile, în altă calitate, de regizor concurent.

Canet este în afara competitiție, nu și în afara priceperii de a modela o acțiune dură, cu frați aflați pe drumuri diferite, sacrificiul venind de unde nu te aștepți. Problema este de ce să transpui o acțiune în Brooklynul anilor 70, să faci un film ca în anii 70, dar dacă ai reușit să obții o vedetă precum Clive Owen, de ce nu? Pentru a o avea pe generic pe nevasta personală, oscarizata Marion Cotillard, bănuiesc că nu a fost nevoie de insistențe.

 Colegul său, Arnaud Desplechin, a fost de cinci ori până acum în concurs, niciodată câștigător, ceea ce nu l-a demoralizat câtuși de puțin. Întotdeauna lucrez ca și cum aș fi la primul film, nu mă raportez niciodată la filmografia mea, ne spunea el. Probabil că așa arată laboratorul personal al unui creator, dar dincolo de orice raportări subietive, este ușor de observat cum se așază multe dintre istoriile sale în matca unor obsesii deloc disparate. Și în Jimmy P. Psychoterapy of a Plains Indian, admirăm subtilitatea autorului de a trece dincolo de chipul acuns al indiviului. Punctul de plecare - cartea cu același titlu a unui etnoantrolog și psihanalist de origine română, născut la Lugoj, naturalizat francez, cu numele de Georges Devereux.

Filmul nu este, însă, o domesticire a metodelor din branșă, pentru buna lor înțelegere de către oricine. Raporturile care se nasc între doi bărbați, un indian blackfoot, lovit la cap în timpul celui de al doilea război, cu grave urmări, și specialistul chemat în ultimă instanță sunt fascinante. Nu numai cuvintele profesionistului bat unde trebuie. Mărturisirile mai mult smulse ale taciturnului pacient creează un câmp în care sunt convocate personaje ale traumatizatei sale vieți sale, mama, femeia iubită și părăsită, fiica. Rostite de Benicio del Toro și Mathieu Amalric (interpret fetiș al lui Desplechin) dialogurile sunt captivante; actorul mexican (premiu de interpretare la Cannes pentru rolul lui Che Guevara din filmul lui Soderberg), greoi ca un urs, cu ochii arși de lumină și Amalric, sprinten precum un cintezoi, vor rămâne, cred, în istoria cuplurilor de prieteni de pe ecran.

Un fragment din filmul lui John Ford Young Mister Lincoln trece la un moment dat prin film. Nu întâmplător. Spațiul, loc vital în care omul se poate regăsi, doar cu o răbdare pe măsura nemărginirii orizontului, ne trimite la maestru. Și a venit și ziua în care trebuia să mai și râdem. Odată cu frații Coen și al lor Inside Llewin Davis. Întrebarea principială ar fi de ce Dumnezeu să ne distrăm la un film despre un amărât de cântăreț folk, fără succes, fără căpătâi?

Răspunsul cât se poate de simplu: pentru că Ethan și Joel Coen, deși nu știu ce este acela un happy end, nu ne lasă să fim gravi. Văd aici specialitatea lor. Pericolul intra în camera de hotel a lui Barton Fink prin toți pereții, dar nu ne păsa. În Fargo un om era trecut cu delicii printr-o uriașă mașină de tocat. Llewis Davis (Oscar Isaac), cântărețul folk din generația premegătoare lui Dylan nu are de nici unele. Nici casă, nici palton, nici perspectiva vreunei izbânzi, gen ”talentul învinge totul”. Impresarii îl întreabă, „cu astea vrei tu să faci bani?” O iubită isterică (Carey Mullligan, mai bună decât în The Great Gatsby) îi strigă cum că, spre deosebire de regele Midas, pe tot ce pune nefericitul mâna se transformă în rahat. Iar oamenii care îi ies în cale au mai toți acele figuri caricaturale, uneori de-a dreptul de coșmar pe care numai frații Coen le găsesc.

Cum să nu râzi când trece un secol până să dea un răspuns care, de cele mai multe ori, este de o banalitate cutremurătoare. Și, peste toate, mai pierde și pisica unor gazde temporare, cărora, în disperare, le-a prins de pe stradă o altă felină roșcată. Aici e aici. Descoperirea escrocheriei se lasă cu un țipăt de groază și o bruftuluială pe măsură: „nu vezi că nu are coițe?” Un hâtru prevedea o mare carieră replicii și chiar instituirea unei Palme de chat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News