După ce că numai nu am întins mâna după fluturii ce veneau spre noi, aduși de 3D-ul filmului Marele Gatsby, după ce mai că îmi venea să ating cu mâna inelul de pe degetul mic al lui Leonardo DiCaprio, mi-am venit în fire și m-am întrebat: de ce oare au strâmbat unii din nas, de ce au scris ca și cum ar fi vorbit din vârful buzelor despre ecranizarea lui Baz Luhrmann după The Great Gatsby. 

Filmul, al patrulea inspirat de literatura lui Scott Fitzgerald, a venit la Cannes trăgând după el un vagon de bani (51 de milioane încasări doar în primul week-end în America) și acele prime cronici, cum spuneam condescendente. Ca și cum dintr-o dată, toată lumea s-a trezit specialistă în proza scottfitzgeraldiană. Prea mult delir vizual, prea multe artificii și la propriu și la figurat, prea seamănă castelul lui Gatsby cu Disneyland, prea se amestecă jazzul cu muzica pop etc.

Recunosc că și eu am intrat în sala Debussy cu o strângere de inimă, dar nu dintr-o respingere a nebuniei lui Luhrmann, ci dintr-un motiv pe care nu-mi este rușine să-l mărturisesc: mare iubitoare a scriitorului, credeam că nimeni și nimic nu mi-l va putea scoate din minte, din memoria afectivo-cinefilă pe Robert Redford, interpretul anterioarei transpuneri, semnate de Jack Clayton, după un scenariu de Ford Coppola. Privirea pe veci rănită a lui Redford a fost, de atunci încoace, idealul absolut al restituirii vieții ca pe ”un fastuos proces de demolare”, cum scrie autorul. Și iată că a venit australianul Baz Luhrmann, cu o lectură pe care o pritocește de ani de zile și, paradoxal, dincolo de atâtea jerbe de lumină, voaluri, petreceri deșănțate de-a lungul cărora se cântă Gershwin și hip hop, fulgi de zăpadă care numai cu nu ți se așază în palmă, descoperim spiritul scriitorului, ba chiar și litera lui.

Descoperim disperarea eroului misterios și nu tocmai de a lua viața de la capăt, alături de femeia nicicând uitată, convingerea unui american candid și visător că trecutul poare fi retrăit .”Nu contează cum a făcut Gatsby banii, spunea la conferința de presă cineastul, ci dacă este un om bun sau nu”. O asemenea partitură complexă o acopeă cu brio Leonardo DiCaprio. În nici o altă transpunere nu a existat obsesia acelei luminițe verzi de atâtea ori descrise de Fitzgerald, semn al speranței, poate și al neputinței de a atinge visul și pe care actorul o privește când este singur. Singur cu spectatorul căruia, datorită tehnicii 3D (putem discuta despre oportunitatea ei) pare a-i face onoarea de a se arăta așa cum este, răvășit dar și neînduplecat în iluziile lui. De un astfel de personaj „nu te poți apropia ca și cum te-ai arunca într-o apă fără să-i cunoști adâncimea, mărturisea starul la conferința de presă (foarte ne- Gatsby, cu mustață și barbișon).

Am fost destul de neîncrezător la început. Am citit prima oară cartea când eram în liceu. Am tot recitit-o acum. În America acest mare roman este o lectură esențială. Fiecare frază a lui Scott Fitzgerald ne obsedează, încă. Aș putea să vorbesc fără încetare despre el, despre fascinația visului american, a unei lumi în care totul este posibil. Cum să nu te temi de un astfel de personaj? Este riscant. Apoi este riscant să lucrezi cu Baz Luhrmann. Nu am mai jucat într-un film de al lui de douăzeci de ani. Știu, însă, că este vigilent, chiar dacă cere imposibilul”. Peste foarte puțin timp, Marele Gatsby va antrena în vârtejul său publicul de elită al unei dintre cele mai spectauloase ediții.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News