La doar câteva ore distanță de anunțatrea palmaresului, ne-au rămas curiozitatea și nerăbdarea. Desigur, și emoțiile celor implicați, ale concurenților. Pentru noi, ceilalți, vârful emotiv a fosr atins ieri seară, când Alain Delon a fost prezent la proiecția copiei restaurate a filmului Plein soleil, semnat de Rene Clément în 1960.

Primit cu o ploaie de nesfârșite ovații și chiuituri, starul abia a reușit să potolească sala Debussy, printre cei care participau la aceste standing ovations aflându-se marele actor al lui Bergman, Max von Sydow, ministrul culturii Aurélie Fillipetti, directorul Cinematecii franceze Serge Toubiana. « Vă rog, vă rog, nu eu sunt sunt cel omagiat în această seară, ni s-a adresat Delon, ci maestrul meu absolut, René Clément. Fără acest film, nu aș fi fost acum, aici. René ar fi avut, acum 100 de ani și cu siguranță ar fi fost tot atât de răvășit cum sunt eu. Când m-a chemat, în 1960, mai apărusem de trei ori poe ecran, dar nu mă cunoștea nimeni.

Abia după ce m-a văzut în rolul lui Tom Ripley, Visconti a renunțat să mai dea rolul lui Rocco unui actor italian din Sud. Așa am ajuns să joc în Rocco și frații săi. Tot Luchino îmi spunea cât de mult contează în cariera unui actor să pornească de la o bază solidă. Eu am avut acest noroc. În această seară mă gândesc și la bunul meu prieten Maurice Ronet care îmi, uneori suntem mai mai buni amici și totuși, nu știu cum de face, dar mereu mă omori în filme. Pe sceptici, pe cei care se îndoiesc de toate, aș vrea să-i asigur că băiatul acela de acum 53 de ani, Tom Ripley, sunt eu » Avea 25 de ani și când a apărut primul cadru din film, cu un Alain Delon ireal de frumos, parcă toți ne-am tras o clipă răsuflarea.

Prezența actorului la acest sfârșit de festival este și un fel de târzie recuperare din partea Cannes-ului, care nu s-a purtat prea frumos cu această legendă a cinematografului. Nici cu el, nici cu Belmondo, omagiat și el cu doi ani în urmă. Greu de imaginat, dar interpretul lui Visconti, Antonioni, Melville, Godard, nu a fost niciodată invitat la marile aniversări. Să nu ne stricăm, însă, singuri, bucuria. Mai bine să ne întrebăm cum pot staruri ca el, ca Redford, bărbați în pragul vârstei de 80 de ani, să rămână atât de supli, să nu lase timpul să-și facă de cap, dincolo de limitele omenești?

 Și tot la numai câteva ore de închiderea celei de a 6-a ediții, marele favorit al criticii nu și al meu, rămâne filmul lui francezului Kechiche La vie d’ Adèle, chapitre 1 et 2. A primit, de altfel, și premiul Fipresci al criticii internaționale. Povestea iubirii dintre o adolescentă și o pictoriță este, într-adevăr, lucrată cu multă ambiție de a rămâne mai tot timpul în spațiul cadrelor strânse care induc senzația vieții adevărate, dar în ceea ce mă privește, nu mi separe de ajuns. Poate meritul cel mai mare este acela de a fi descoperit o debutantă extrordinară, Adèle Exarchopoulos. Dacă juriul din direcția căruia nu aajuins niciun zvon va hotărî să premieze, totuși, filmul, va fi nevoit să o sacrifice. Așa s-a întâmplat și anul trecut cu Emmanuelle Riva. Un bob zăbavă.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News