”Ce se întâmplă acum în societatea românească este așa numitul efect de musafir. E ca în familie, când sosesc invitați, când îți intră în casă oaspeți. În primele momente ești extrem de amabil, le pui ce ai mai bun pe masă, îi așezi în locul cel mai bun din fața televizorului, le dai camera mai mare. În funcție de număr-una e când îți vine în vizită o nepoțică, alta când îți vin opt persoane, de trebuie să dormi pe balcon-dar și în funcție de timpul petrecut, situația poate începe să deranjeze, să se întoarcă la 180 de grade.

Față de criza din Ucraina, în România s-a realizat o supra-mobilizare a societății, sub presiunea unui bombardament mediatic fără precedent. A fost o supra-reacție, alimentată de un entuziasm indus de presă, care în câteva zile, cel mult o săptămână-două, se va evapora. Cu cât e mai mare spectacolul, emoția generată de presă, cu atât se va stinge mai repede, se va consuma mai rapid resursa de empatie, va trece în anonimat situația de la vamă: da, știm, nu ne mai plictisi la știri cu treaba asta.

La orfanii din România nu vă gândiți? Nouă de ce ne umflați factura?

Oameni obișnuiți, patroni de IMM-uri, mari firme multinaționale au lăsat totul și au pornit în campanie pentru refugiați. Acest hei-rup, necoordonat, a mobilizat și resurse utile, și multe inutile. În general, în primele faze ale unui astfel de conflict, trec granița persoanele cu bani, care au unde să se refugieze: fie au locuințe, fie își pot cumpăra...am văzut cu ce mașini vin în România, ce sume declară la vamă. Am văzut la televizor cum stau voluntarii cu tava întinsă, cu jucării, cornuri, mâncare să-i întâmpine, și oameni bine îmbrăcați, cu stare, nici nu se uită, trec pe lângă ei spre șoferul care îi așteaptă să-i ducă la aeroport. Cei săraci, care ar avea nevoie de pături, haine second hand donate de sufletiști, cartele de telefon etc nu au ajuns încă la noi. Ei pleacă greu, nu au resurse să fugă din calea războiului. Până când vor ajunge în România aceste victime, entuziasmul, cum spuneam, va dispărea.

Încep deja să apară în spațiul public întrebări pentru firmele care fac donații: dar la cei 85.000 de orfani din țară nu v-ați gândit, de ce nu le dați lor cartele de internet? Le dați biscuiți celor care trec granița în Porsche, dar pensionarilor de la mine din bloc nu le-ați dona o pâine? Să fim realiști: firmele cred că își fac reclamă, că bifează acțiuni  de CSR, dar pe măsură ce trece timpul vor stârni reacții controversate: îi ajută pe alții, mie îmi umflă factura, vor spune oamenii.

Emoția se va epuiza repede, combustibilul a fost ars într-o săptămână

Pe măsură ce problemele românilor se amplifică din cauza crizei, atenția acordată de media acestui fenomen va dispărea, chiar va apărea un sentiment de ridicol. De exemplu, în vremea maestrului Tatulici, a fost o viitură undeva în Alba. A făcut o serie de emisiuni emoționante, cu mare audiență, au sărit oamenii: un patron a pus la dispoziție 20 de TIR-uri, alții au donat de la un frigider vechi, la mașini noi de gătit, la haine sau mobilă. S-au dus cu presa, în coloană de camioane, au ajuns în sat și nu era nimic de ajutat. Fusese dărâmat un gard și un șopron, fuseseră inundate două grădini. Nu avem nevoie de nimic, le-au spus sătenii, în direct, s-au cam făcut de râs.

Nu spun că Ucraina nu are nevoie de ajutor, dar acesta trebuie coordonat, trebuie dirijat spre interior, sunt necesare anumite lucruri, nu să dea fiecare ce are nefolosit prin casă sau ce stocuri de marfă are în depozit. De exemplu, unul a trimis trei tone de mere. Ce să faci cu ele? Costă mai mult depozitarea, transportul, decât ajutorul în sine.

Cred că, în primul rând, societatea trebuie să facă efortul să se ajute pe sine, să rezistăm noi în fața crizei economice care se profilează, ca să-i puteam ajuta pe vecini. Autoritățile să coordoneze aceste campanii, iar voluntarii să-și dozeze efortul, să nu ardă tot combustibilul într-o săptămână, după care nimeni nu va mai vrea să audă de problema asta”, a conchis sociologul Alfred Bulai.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News