Festivalul George Enescu a ajuns la final. Ca orice alt eveniment care are loc în România și Festivalul Enescu a fost umbrit de ignoranță și incompetență. Ale cui altcuiva decât ale autorităților române. Cum a fost să te dai de ceasul morții să aduci cele mai importante orchestre simfonice din această lume, să aduci nume grele cum ar fi Daniel Barenboim sau Zubin Mehta, să dai o căruţă de bani pentru a-i vedea pe scenele româneşti, dar să nu ai …scene.

autor: Oana Stănciulescu

Ateneul Român este prea mic, nu mai are capacitatea de a găzdui orchestre mari, cum au fost cele de anul acesta – din Londra, Israel, Franța, sau Liverpool. După cum spune dirijorul Cristian Mandeal “nu mai încape în Ateneu sunetul unei orchestre de 100 de oameni”. Ateneul a fost construit în anul 1886 și s-a finalizat după 2 ani, un termen complet străin actualei conduceri a țării, care nu e în stare să  finalizeze în doi ani nicio potecă.

În lipsa Ateneului, ce rămâne? Sala Palatului, singurul loc în care o orchestră mare ar putea să țină un concert. „Ar putea” este impropriu, pentru că deși pot încăpea și orchestra și spectatorii, atât aerul sălii, prăfuit, învechit, deprimant, cât și acustica, te trimit cu sute de ani în urmă. Potrivită poate pentru Congresele Ceaușeștilor, că tot sunt la modă, total improprie unui mare concert.

Ruşine pentru autorităţi fără ruşine

În anul de graţie 2011, autorităților române li se spune „Rușine!” pentru lipsa unei săli pe măsura vremurilor. IOAN HOLENDER, Directorul artistic al Festivalului (cel care a fost aproape două decenii directorul Operei din Viena), sufletul şi norocul acestui festival afirmă că „Este a cincea ediţie de când conduc acest festival şi eu zic că lipsa unei săli adecvate este o ruşine”.

Dar cum rămâne cu imaginea României, cu turiştii străini? La Festivalul George Enescu vin peste 10 mii de străini, din toată lumea.

Am văzut ce reclamă ne fac pe Deutsche Welle nume grele ale muzicii, care anulează şi 1000 de frunze ale doamnei Udrea. Într-o scrisoare deschisă adresată autorităţilor de la București şi semnată de Zubin Mehta, Daniel Barenboim si Valery Gergiev vorbesc despre lipsa unei săli de concerte moderne în capitala României şi despre neputinţa autorităţilor de la Bucureşti de a rezolva cea mai mare problema a Festivalului Enescu.

Aplauze aiurea şi plămâni de fier

Unul dintre instrumentiștii London Simphony Orchestra descrie pe blogul său repetițiile în Sala Palatului: „Ni se spune că aerisirea funcționează, dar că va fi cald în sală. Observ evitarea atentă a cuvântului aer condiționat și mă tem că sistemul respectiv este probabil un ventilator în fundul uriașei săli. Orice adiere va pieri cu mult înainte de a ajunge pe scenă. La sfârșitul repetiției, suntem cu toții în picioare și în diferite stadii de lipiceală. Din păcate, deoarece concertul va fi televizat, ni se cere să păstram sacourile pe noi.”

Şi ca și când acest lucru n-ar fi fost de ajuns, la concertul London Simphony Orchestra, corul celor care tuşeau în sală, în pauzele scurte de 10 secunde, avea o acustică mult mai bună decât a orchestrei, dovadă că plâmânul românesc este încă puternic. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aplauzele veneau, de cele mai multe ori, când nu te așteptai, spre surprinderea orchestrei, dar și a cunoscătorilor din sală. Două doamne care aveau locuri pe rândul din spatele meu au avut o explicație pe măsură – „Dragă, probabil sunt câteva fetiţe care doresc să fie primele care aplaudă  și o să încerce asta până la finalul concetului. Mai sunt şi perseverente”.

Mâncau ciocolată cu alune pe muzica Opus 20

La doar câteva zile mai târziu, dirijorul Orchestrei Filarmonice Regale din Liverpool, Vasily Petrenko, a fost nevoit să se întoarcă spre sală și să le facă semn spectatorilor să nu mai aplaude în mijlocul uverturii. Și dacă s-ar putea, puțină liniște. Măcar, cei doi tineri care stăteau pe rândul 16c, după ce s-au plictisit la greu în timpul lui George Enescu, Suita nr2 în do major, op 20, după ce au epuizat merindele din geantă, după ce-au foșnăit hârtia de la ciocolata pe care o devorau fie ascunși în spatele spătarelor scaunelor din față, fie la vedere, au plecat la pauză.

Sigur, sunt două exemple minore, dar care au menirea de a întregi tabloul Festivalului din acest an.

Desigur, ar mai fi multe de spus, de la lipsa de condiţii a sălii Operei Române, la punerea în scenă a unui Lohengrin de Wagner perfect, la sărăcia vizibilă, la salariile de doi lei ale artiştilor români, la lipsa de interes a ministerului Culturii, a guvernului şi a cui mai populează Palatul Victoria.

Una peste alta, în jur de 150.000 de oameni au trăit momente magice la Festivalul Enescu, chiar dacă poate nu au auzit bine de pe ultimul rând sau i-au trecut apele sau nu au îndrăznit să ridice ochii pe tavanul Sălii Palatului pentru a vedea semnele clare lăsate de ultimul Congres al Marii Adunări Naţionale.

Așa a trecut cea de-a XX-a ediţie a Festivalului George Enescu, care a marcat 130 de ani de la naşterea marelui compozitor.

Citeşte şi:

Aufgang, la Festivalul George Enescu – VIDEO

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News