Cei din generația mea își aduc aminte de una dintre lozincile preferate ale dictaturii ceaușiste: “Spre comunism, urcăm în zbor”.

În paradisul fiscal numit Cipru, asta se întâmplă. Și nu la comanda grecilor de acolo sau a rușilor, tot de acolo. La comanda Berlinului, via Frankfurt și Bruxelles.

Ideea naționalizării a 10% din depozitele bancare din insulă a fost cunoscută la o altă scară și în România, în 11 iunie ’48, când în țara noastră a avut loc “naționalizarea principalelor mijloace de producție”. Procentul stabilit în Cipru a fost de 9,9%. La fel de bine, el putea fi stabilit la 99%. Mergând pe acest principiu impus, atenție, nu de Moscova, nu de Beijing, ci de Bruxelles, inima Europei Occidentale, la fel de bine s-ar putea naționaliza imobilele și, de ce nu, principalele mijloace de producție. În definitiv, dacă pentru salvarea băncilor e nevoie de naționalizarea depozitelor bancare, de ce nu s-ar putea naționaliza locuințele – în cazul celor care au mai multe – pentru rezolvarea tensiunilor sociale?

În 2008, când criza de sistem a mușcat planeta, analiștii spuneau că ieșirea va fi într-un război mondial. În istoria umanității, așa s-a întâmplat de fiecare dată, când sistemele economice nu au mai funcționat.

În lumea de astăzi, s-a dovedit că războiul mondial este imposibil. Tulburările din Nordul Africii nu au depășit importanța unor conflicte locale. Ciprul constituie, însă, o premieră absolută. Noi, cei care am trăit în Europa de Est, sesizăm lucrurile mai acut decât cei din Vest. În istoria noastră recentă, părinții noștri au trăit asemenea fenomene.

Naționalizarea din Cipru este o fațetă a problemei. În Franța lui Hollande, impozitele pentru bogați ating 75%. Taxele de succesiune pe proprietăți depășesc și ele 60%. Cu disperare, neputând porni mașinăria economică, în Europa se întâmplă două lucruri: se tipăresc euro fără acoperire și se pun impozite până la cer. Disparitățile dintre bogați și săraci au provocat în istorie revoluții. Poate că, în acest moment, mai marii lumii încearcă, prin nivelarea veniturilor, exact descărcarea tensiunilor sociale. Lucru deloc ușor, când, în state precum Spania, șomajul în rândul tinerilor atinge 50%.

Ciprul, o mică insula în Mediterana, cu câteva sute de mii de locuitori, este mai degrabă un experiment. Dacă se poate acolo, se va putea și în Germania. Roubini are din nou dreptate: “Valul cel mare al crizei încă nu ne-a lovit”.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News