Nicolae Herlea a fost pentru mine unul dintre marii artişti lirici ai secolului XX. L-am ascultat de atâtea ori în Bărbierul... şi în Rigoletto; cât despre canţonete, îl preferam lui Mario Lanza sau lui Giuseppe Di Stefano. De aceea m-a bucurat până la jubilaţie când a avut o reacţie pe măsura valorii sale. Mă aflam, pe 25 ianuarie 1983, la o petrecere în atelierul unui pictor. Ziua următoare era zi de naştere a lui Ceauşescu şi devenise obicei ca la masa aniversării sale să se producă tot felul de interpreţi de muzică populară şi de romanţe. Am aflat atunci de la un dirijor că în „repertoriul” zaiafetului din 26 ianuarie 1983 fusese inclus şi Nicolae Herlea. Când i s-a adus la cunoştinţă lucrul acesta, telefonic, refuzul său a fost lapidar:

– Eu nu cânt printre sarmale!

2

La începutul anilor ’70 s-a deschis un mic anticariat în două încăperi întunecoase din Pasajul Macca-Villacrosse, care leagă Calea Victoriei de strada Eugen Carada. Am cumpărat de acolo, pe când eram student în primul sau în al doilea an de facultate, o antologie cu articole ale lui Arghezi, intitulată Lume veche, lume nouă. Un text din volumul acela pe care mi-l amintesc nespus de bine, deşi am pierdut de mult cartea, mi s-a lipit de memorie ca un plasture. Articolul lui Arghezi evoca un publicist român de origine poloneză, Uhrynovsky, care făcuse o carieră frumoasă la Paris în jurul anului 1910. Numele său apare, de altfel, atât în agendele lui Mateiu I. Caragiale, cât şi prescurtat – „bunul meu amic Uhry” – în prima pagină din Craii de Curtea-Veche.

Odată cu faima, spunea Arghezi în textul pomenit, Uhrynovsky îşi făcuse la Paris şi mulţi duşmani, iar cei atinşi de condeiul lui s-au întrebat cum ar putea să-l reducă la tăcere sau să-l neutralizeze. S-a încercat cumpărarea lui, încă publicistul nu era arghirofil, activitatea sa aducându-i, altminteri, un venit frumos. Nici afemeiat nu era – îşi iubea nevasta –, ca să-i poată fi scoasă o cucoană în cale... Avea însă şi el o slăbiciune: îi plăceau localurile de periferie cu mâncare suculentă şi băutură bună, de felul acelora care la noi se numeau „bombe”. Patronul unei asemenea cârciumi frecventate de Uhrynovsky era omul comisariatului de poliţie aflat la câţiva paşi de local, aşa încât s-a recurs la următoarea stratagemă: după ce publicistul, afumat, a plătit şi s-a ridicat de la masă ca să plece, stăpânul locandei, plin de respect, l-a ajutat să îşi îmbrace şuba – era o iarnă grea – vârându-i într-unul din buzunarele încăpătoare o sticlă de şampanie. După ce Uhrynovsky a ieşit din local şi s-a îndepărtat câţiva metri, patronul a început să strige: „Hoţul!”, iar cei doi poliţişti care-l aşteptau în faţa comisariatului l-au oprit şi l-au băgat înăuntru.

Era greu de crezut – se mai spunea în articol – că Uhrynovsky încercase să fure o sticlă de şampanie, însă era băut, a devenit agresiv, iar reputaţia ştirbită nu şi-a mai putut-o reface. Concluzia lui Arghezi: unui om cât de cât public nu trebuie să i se întâmple nimic.

3

Pe tenorul Valentin Teodorian îl văzusem şi-l ascultasem încă din adolescenţă interpretându-l pe contele de Almaviva din Bărbierul din Sevilla, într-o distribuţie celebră, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi cu Magda Ianculescu în cel al Rosinei... Ca artist liric, Valentin Teodorian cunoscuse succesul şi notorietatea încă de pe la vârsta de treizeci de ani, când se îmbrăca elegant, cu gust, preferând costumele de culoare maro. Fusese căsătorit mai întâi cu soprana Magda Ianculescu, apoi cu actriţa Sanda Toma, rămânând o vreme subiect de cronică mondenă orală. Atunci când am devenit vecini, în 1974 sau ’75, nu mai era bărbatul zvelt, cu părul negru şi tenul brun. Se apropia de cincizeci de ani, albise şi începuse să se îngraşe. Făcând cunoştinţă cu el în holul blocului, m-am înclinat cu deferenţă, adresându-mă cu maestre. Locuia împreună cu cea de a treia soţie, o pictoriţă, de care avea să se despartă în curând. Legislaţia de atunci, întocmai ca Biserica, nu admitea decât trei căsătorii, aşa încât nu s-a putut însura a patra oară. Şi-a petrecut însă ultimele două decenii de viaţă alături de o femeie distinsă, medic, pare-mi-se spiţă a familiei Lipatti.

Am intrat de mai multe ori în apartamentul de la etajul al patrulea locuit de tenor, vizitele nedepăşind zece minute, răstimp în care îmi făcea un nod superb la cravată. Recurgeam la acest privilegiu fără să abuzez, anunţându-mă cu un telefon. Schimbam atunci câteva cuvinte cu muzicianul cultivat, cordial, foarte natural în purtări, expansiv, autentică natură solară. De altfel, era foarte multă lumină în locuinţa sa, chiar şi seara, propagată de o lustră cu becuri puternice care se reflectau într-o oglindă veneţiană.

Valentin Teodorian, pe care prăbuşirea regimului comunist părea că-l întinerise, a publicat în 1993 o mică monografie consacrată mentorului său, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu, sub a cărui baghetă se formase încă de la şaisprezece ani, în Corala Patriarhiei. Întrucât Nicolae Lungu este şi armonizatorul muzicii Liturghiei slujite în bisericile noastre, la scurt timp după ce am primit un exemplar de la autor, am scris o cronică în „Cuvântul”. După apariţie, Valentin Teodorian mi-a telefonat ca să-mi mulţumească, rugându-mă să cobor până la el. Mă aştepta în pragul uşii, cu braţele desfăcute pentru îmbrăţişare. „Dragul meu, de acum încolo mă poţi trezi şi la miezul nopţii ca să-ţi fac nod la cravată!”, mi-a zis.

Doi ani mai târziu, la sfârşitul primăverii, urcam împreună în ascensor. Ajunşi la etajul al patrulea, după ce ne-am luat rămas-bun, când să iasă din lift, Valentin Teodorian s-a răsucit spre mine ca şi cum îşi amintise brusc ceva şi mi-a spus, privindu-mă drept în ochi, cu o tristeţe profundă: „Eşti tânăr încă şi n-ai cum să ştii cât de repede trece timpul de la o anumită vârstă...”.

Avea să moară subit, peste trei sau patru zile, în somn.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News