Apocalipsa după Dorel Vișan: „Până în acest an, lumea se va termina, după credința mea, printr-o mare catastrofă! Iisus nu mai vine!”

Iată o parte din dialog:

Apocalipsa după Dorel Vișan: „Până în anul 3000, lumea aceasta se va termina, după credința mea, printr-o mare catastrofă! Iisus nu mai vine!”

I.V.: Aș vrea să vă rog în final să ne spuneți cel mai frumos poem pe care credeți dvs. că l-ați rostit din limba română. Poate să fie din Eminescu...

D.V.: Titlul, nu să îl recit?

I.V.: Nu, să îl și recitați, să ne spuneți o poezie în finalul acestei discuții. 

D.V.: E greu de spus așa, după o discuție din asta, în general nu recit. 

I.V.: Una singură. 

D.V.: Pentru că pot să spun o poezie de a mea. 

I.V.: Perfect. 

D.V.: Așa, după ce îți mai spun... dar ce m-a impresionat pe mine ca artist, și ce a rămas în sufletul meu și în propaganda mea, cum să spun, ca într-un fel de formator de opinii, este tot ce a scris Eminescu. Și în special monoloagele din piesele lui Eminescu. Monologul lui Decebal, monologul lui Luca Arbore, și bineînțeles, poemul dramatic Mureșanu, care nu prea e cunoscut de lume și nu prea e înțeles. Noi nu îl înțelegem pe Eminescu. Opera lui Eminescu, universul lui scriptural, după părerea mea, are formă și conținut simfonic. Din cauza asta, Eminescu a fost etichetat cu foarte multe epitete, niciun gânditor al lumii nu a fost etichetat cu atâtea epitete cum a fost etichetat Eminescu, pentru că nu a fost înțeles. Și nu l-au iubit pe Eminescu. Numai anumiți oameni l-au iubit. Ca și pe Iisus. Ca și pe Iisus! După credința mea, Eminescu e un trimis, un fel de teofanie pentru acest neam. Pentru propășirea acestui neam, dar neamul nu l-a înțeles. Ca și pe Iisus. Dar poate că va veni din nou Eminescu. Poate că odată va fi înțeles. Când lumea aceasta, civilizația aceasta va intra în altă dimensiune. Această civilizație a noastră nu mai durează mulți ani, după părerea mea. E de ordinul zecilor de ani. Vorba aceea, că în anul 2000 se termină lumea, e adevărată. Până în anul 3000, lumea aceasta se va termina, după credința mea, printr-o mare catastrofă! Și lumea va trece la altă dimensiune, aceea va fi a doua venire a lui Iisus. Iisus nu mai vine. Dar sămânța pe care a semănat-o aici, noi o rupem, cum crește, o rupem. Când nu o să o mai rupem, atunci va fi a doua venire a lui Iisus. Din toate lecturile mele am dedus acest lucru, toate au crezut, civilizația proto-hindusă, civilizația proto-persană, a Caldeei, a Babilonului, a Egiptului, a romanilor, a grecilor, uite, câte civilizații au căzut. Și această civilizație va cădea...

I.V.: Ne spuneți totuși din Eminescu ceva?

D.V.: Nu vă spun, că e complicat din Eminescu!

I.V.: Din Dorel Vișan atunci. 

D.V.: Vă spun o poezie de-a mea. Eu am făcut astă vară un recital la Câmpulung Muscel, când au fost zilele Cinemaraton. Cinemaratonul e o televiziune națională și culturală. 

Versuri din poezia lui Dorel Vișan: „Ne-au obosit orgiile pe care nu le-am făcut./ Și femeile pe care nu le-am iubit./”

I.V.: Crește, are o audiență importantă. 

D.V.: Extraordinară! A fost singura acum care a dat recitalul meu din Eminescu, făcut la Iași, cu maestrul Eugen Doga. Și am făcut la ei un recital din poeziile mele, pornind de la două întrebări fundamentale ale omului, pe care și le pune de la începutul lumii până astăzi, și încă nu a primit răspuns. Și nici nu va primi, niciodată. Una: unde și cine e Dumnezeu? A doua: de unde e, de unde vine și unde pleacă omul? Aceasta este taina lumii, despre asta vorbea Tolstoi când spunea e taină peste tot și e bine până când e taină. Dar noi am distrus taina. Noi am distrus taina lui Moș Crăciun. Moș Crăciun vinde loz în plic în iunie. Nu e voie așa ceva. Și alte lucruri. Ei, și am făcut un recital bazat pe aceste patru poezii, care mi s-a părut că a fost foarte impresionant, îmi spunea Șerban Marinescu. Dar nu spun o poezie din alea patru, ci altă poezie, pe care tot așa, o consider actuală. Se intitulează „Mă caut”. Și sună așa. „Prietenii, puțini, pe care i-am avut/ S-au împuținat considerabil./ Eu însumi mă caut tot mai rar./ Cu toții ne căutăm tot mai rar./ Nu mai știm unde mergem și de unde venim./ Lilieci, orbecăind în noaptea polară, fără de sfârșit, /Pești săltăreți, printre pietrele râului ce de mult e secat./ Am obosit, prieteni.../ Și voi sunteți obosiți./ Ne-au obosit orgiile pe care nu le-am făcut./ Și femeile pe care nu le-am iubit./ Ne-au obosit bătrânii pe care nu i-am ascultat/ Și vremea pe care nu am folosit-o./ Să nu ne mai mințim încă o dată./ Cu toții suntem obosiți./ Răcani netrimiși pe câmpul de luptă/ Ce razămă zidul cazărmii/ Prea obosiți de greutatea armelor purtate fără rost./ În zori, când noaptea se va termina/ Să ne grăbim cu toții la culcare./ Avem nevoie de un lung repaus./ Și să lăsăm salvării cu mamele noastre din nou în dureri/ Drum liber spre maternitate.”

I.V.: Mulțumesc foarte mult, maestre. 

D.V.: Asta este, trebuie să ne naștem din nou...

Vedeți mai multe aici:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News