Concepută de un prestigios comitet ştiinţific prezidat de Antonio Paolucci, expoziţia prezintă toate artele de-a lungul unui deceniu vertiginos, cuprins între anul următor Primului Război Mondial şi 1929, anul crizei economice mondiale. Curatoriată de Gianfranco Brunelli şi Valerio Terraroli, unul dintre cercetătorii cunoscuţi din domeniul artelor decorative din secolul al XX-lea, ea urmăreşte să permită o imagine a “versiunii italiene a sofisticatelor aspecte ale Art Deco şi să ofere o nouă lectură critică a curentului.

Este vorba despre gustul unei epoci, fascinaţia şi un limbaj care a caracterizat producţia italiană şi europeană în anii 1920, cu prelungiri americane după 1929. Un stil de viaţă eclectic, monden, internaţional. Succesul acestui moment se datoarează căutării luxului şi a unei plăceri de a trăi, pe cât de intensă pe atât de efemeră, caracteristice burgheziei europene după dizolvarea, în Marele Război, a ultimelor mituri ale secolului al XIX-lea şi datorită realităţii industriale care venea cu o logică proprie a modalităţilor de producere a obiectelor.

Acest nou sistem expresiv se recunoaşte în diferite mişcări ale avangardei, cum ar fi Secession-ul central-european, Cubismul şi Fovismul, Futurismul, iar printre protagoniştii internaţionali ai acestei direcţii trebuie menţionaţi Ruhlmann, Lalique, Dupas, ca şi portretistica aristocratică şi mondenă a Tamarei de Lempicka şi sculpturile lui Demeter Chipăruş, care a hrănit mitul dansatoarei Isadora Duncan.

Teoria care a stat la originea aşa numitului Stil 1925,numit astfel după Expoziţia Internaţională de Arte Decorative şi Industriale Moderne, care a fost organizată în acel an la Paris, şi cunoscut apoi pe plan universal ca Art Deco, poate fi considerată asemănătoare cu cea care a generat Art Nouveau: dorinţa de a seduce şi cuceri publicul cu o producţie “modernă” care, între industrie şi artizanat, să contracareze creaţiile inspirate din stilurile “istorice”.  

Diferenţa între Art Nouveau şi Art Deco este substanţială. Ideea de modernitate, de producţie industrială a obiectului artistic duce la înlocuirea mitului naturii cu mitul maşinii, cu geometria, cu formele prismatice ale zgârie norilor, cu luminile artificiale ale oraşului.

Au fost adoptate cadenţele severe, vioaie, influenţate atât de Raţionalismul incipient cât şi de primele idei ale Futurismului din a doua generaţie, dar şi de toate mişcările artistice care tindeau către sinteza formelor. S-a conturat şi abordarea raportului arhitecturii cu decoraţia, a structurii cu ornamentul, în dorinţa de a acorda obiectului izolat o semnificaţie precisă, o logică proprie lui şi, în consecinţă, o carismă specială a acestuia. Astfel, Art Deco, declinat cu o specificitate singulară şi în Italia de-a lungul unui deceniu vertiginos şi  lipsit de restricţii, a reuşit să atingă, din multe puncte de vedere, rezultate în antiteză cu cele ale stilulului Liberty.

Giovanni Muzio si Mario Quarti, Fotoliu, 1930

Expoziţia de la Forli urmăreşte să evidenţieze un punct de vedere critic al zilelor noastre asupra complexelor implicaţii naţionale şi internaţionale ale unui stil cu atâtea faţete.  

Art Deco era stilul teatrelor, sălilor de cinematograf, gărilor, transatlanticelor, edificiilor publice, interioarelor burgheze. Era vorba despre o formula estetică, devenită iconică, capabilă să influenţeze la niveluri diferite întreaga producţie de artă decorativă a timpului, de la piesele de mobilier la ceramică, de la obiectele de sticlă la fierul forjat, de la bijuterii la ţesături, având astfel influenţă asupra modei, a formei automobilelor, a modelelor publicitare, asupra picturii şi sculpturii.

Dar expoziţia are în primul rând o dimensiune italiană, datorită Bienalelor internaţionalede la Monza, din 1923, 1925, 1927 şi 1930, pe lângă cele de la Paris din 1925 şi din 1931 şi cea din Barcelona din 1929. Se remarcă vigoarea producţiei artizanale de mare calitate, dar şi a celei protoindustriale, care au contribuit la naşterea designului şi al binecunoscutului “Made in Italy”.

Codificarea lui teoretică a revenit unei serii de contribuţii critice care au apărut în revistele de specialitae, mai ales în Dedalo, publicaţie condusă de Ufo Ojetti (1871-1946) începând din 1919, în Architettura e arti decorative, fondată în 1921, şi în Domus, celebra creaţie a lui Gio Ponti (1891-1979), care a fost director artistic al manufacturii Richard-Ginori din 1923. Nu trebuie uitată nici Emporium, important periodic publicat de Institutul Italian de Arte Grafice din Bergamo, cu articolele istoricului din Pistoia  Roberto Papini (1883-1957), autor al importantului volum Le arti d’oggi. Architettura e arti decorative in Europa, editat la Milano în 1930. 

Cu memorabila expoziţie pariziană, 1925 a fost anul care a determiant consacrarea oficială a Art Deco. „Italia, remarca Terraroli, care expune la Paris producţii de o calitate excelentă şi care a organizat în acelaşi timp şi aproape cu aceiaşi artişti a doua Bienală de la Monza, şi-a consolidat popria formulă şi se confruntă cu străinătatea la un asemenea nivel încât pentru ţara noastră şi mai ales pentru Milano ideile coerente ale Art Deco-ului se pot identifica chiar din 1925, amplificându-se ulterior, la cea de a treia Bienală din Monza, din 1927, dar şi cu fondarea de către Ponti a revistei Domus, dar şi a altor iniţiative de acelaşi fel din 1928 şi terminată în 1930 cu prima Trienală şi cu volumul lui Papini”.

Francesco Nonni, Andaluza, 1922, majolica

Revenid la expoziţia de la Forli, prezenţele strălucite ale Tamarei de Lempicka, ale lui Erte, Dupas, Chipăruş, Schliepstein, Wally Wieselthier, Mestrovic stă faţă în faţă cu o selecţie bogată şi impecabilă de lucrări ialieneşti,  situând pe acelaşi plan artele majore şi pe cele minore.

Lucrare de Tamara de Lempicka

Dansatori în costume orientale de Demetre Chipăruș

Eșarfa albastră de Tamara de Lempicka

Cererea unei pieţe însetate de noutate, dar şi de tradiţia artizanantului artistic italian a dus la o veritabilă explozie a unei producţii de extraordianre forme de obiecte şi de forme decorative, de la lămpile lui Zecchin, ale lui Venini şi Fontana Arte de Pietro Chiesa la ceramicile lui Gio Ponti şi Guido Andlovitz, de la sculpturile lui Adolfo Wildt, Arturo Martini şi Libero Andreotti la ceramicile de la Lenci sau la sculpturile originale ale lui Sirio Tofanari, de la orfevreria „bizantină” de la Ravasco la mobilele create de Buzzi, Ponti şi Portaluppi,de la mătăsurile preţioase la modernele figurile ale lui Thayath pentru Madeleine Vionnet.

 Portretul lui Wally Toscanini de Arturo Martini

Bust de femeie realizată de Gio Ponti și Gigi Supino

Conversație în stil clasic de Gio Ponti

Renato Bassanelli, Platou cu figura feminina, teracotă pictată, 1920

Sunt expuse şi opere de Galileo Chini, pictor şi ceramist, alături de mari maeştri ca Vittorio Zecchin şi Guido Andlovitz, influenţaţi de Klimt. Picturile semnate, printre alţii, de Felice Casorati, Alberto Martini, Cagnaccio di San Pietro, Amedeo Bocchi, Luigi Bonazza, Anselmo Bucci, Giannino Marchig, Ubaldo Oppi stau alături de exemple din arta franceză, austriacă şi germană.

Lucrare realizată de Galileo Chini

Rosa Rodrigo (Frumoasa) de Anselmo Bucci

Studiu de Galileo Chini pentru termele de la Berzieri, 1922

Femeie in verde de Guido Cadorin

Astfel, porţelanurile lui Gio Ponti, olăria lui Andlovitz, ceramicile realizate de Sturani şi Vacchetti, piesele din sticlă ale lui Balsamo Stella, Martinuzzi şi Zecchin, piesele de mobilier ale lui Cambellotti şi Quarti, ţesăturile concepute de Fortuny şi Nizzoli, panourile decorative ale lui Antonio Rubino dialoghează perfect cu tablourile enigmatice ale lui Alberto Martini şi Antonio Donghi, cu naturile moarte ale lui Astolfo de Maria, admiratorul lui D’Annunzio, cu studiile pregătitoare ale lui Galileo Chini, cu încântătoarele lucrări în tempera de Umberto Brunelleschi, cu măştile, cu bronzurile animaliere ale lui Sirio Tofanari, cu marmurele magnifice ale lui Wildt...

Erte, Regina din Saba, manechin pentru Pierre Imans

Scrinul la Notte, 1925, de Duilio Cambellotti

 Mica Rusoaică de Cavaglieri

De asemenea, singularele invenţii ale lui Thayaht, tapiseriile lui Balla şi panourile intarsiate ale lui Depero elucidează relaţiile, uneori foarte strânse între Art Deco şi Al Doilea Futurism fie prin folosirea de către autorii mai sensibili a anumitor formule „sintetice” futuriste, fie prin participarea directă a unor futurişti la problematica estetică şi la manifestările istorice ale Art Deco.

Compoziție cu pești realizată de Balla

 Lucrare de Depero

Sunt relevate şi corespondenţele cu cinema-ul, cu teatrul, literatura, revistele, moda, muzica. De la Hollywood, cu Parada de Lloyd Bacon sau divele Greta Garbo şi Marlene Dietrich sau cu Rudolf Valentino, la paginile minunate din Marele Gatsby (1925) ori scrierile lui Gabriele d’Annunzio.

 Sala relevând modelele publicitare teatrale

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News