Logica conflictului armat în chestiunea Taiwanului începe să prindă la Beijing şi Washington.

Atunci când o dispută internaţională creează probleme vreme de decenii, ea poate părea o afecţiune cronică ce nu va deveni niciodată terminală. SUA şi China se înfruntă pe tema Taiwanului încă din anii '50. Am scris un articol de prima pagină pentru The Economist despre criza Strâmtorii Taiwanului din 1995.

Astfel că e tentant să consideri exerciţiile militare ameninţătoare întreprinse de China lângă coasta Taiwanului drept un simplu capitol nou dintr-o veche epopee.

Dar de data aceasta se simte altfel. Până acum un război SUA-China pentru Taiwan părea o posibilitate reală - dar nimic mai mult de atât. Acum tot mai mulţi experţi cred că un război nu e doar posibil, ci şi probabil.

James Crabtree, director pentru Asia la International Institute of Strategic Studies, a afirmat: "Pe traiectoria noastră actuală, un fel sau altul de confruntare militară între SUA şi China în decursul deceniului următor pare acum mai degrabă probabilă decât improbabilă".

Demnitarii occidentali sunt mult prea precauţi pentru a declara aşa ceva public - dar în privat mulţi dintre ei împărtăşesc pesimismul lui Crabtree. Modul în care se gândeşte în SUA poate fi dedus dintr-o declaraţie din 2021 a amiralului Phil Davidson, fostul şef al comandamentului american din Indo-Pacific, care a afirmat la o audiere în Congres că a constatat un risc "evident" de invazie chineză în Taiwan în decursul "următorilor şase ani".

Retorica Beijingului e cu siguranţă naţionalistă şi belicoasă. Qin Gang, ambasadorul chinez în SUA, a replicat la controversata vizită în Taiwan a lui Nancy Pelosi postând pe Twitter un clip video în stil Top Gun cu exerciţii ale armatei chineze - cu tot cu tiruri de rachete, explozii, sirene şi trupe scandând. Mesajul a fost limpede şi deloc subtil.

Teama că războiul e iminent e alimentată de preschimbările din China, SUA şi chiar din Taiwan.

De la preluarea puterii de către Xi Jinping în 2012, politica externă a Beijingului a devenit vizibil mai agresivă. China şi-a construit baze militare în toată Marea Chinei de Sud, iar de o vreme soldaţii chinezi omoară soldaţi indieni în ciocniri din munţii Himalaia. Consolidarea neîncetată a armatei a făcut ca China să ajungă acum să deţină mai multe nave decât SUA.

Spre deosebire de predecesorii săi, care păreau să aştepte o "reunificare" cu Taiwanul într-un viitor incert, Xi a calificat chestiunea drept o misiune istorică care "nu poate fi pasată de la o generaţie la alta". Aşteptările populaţiei chineze au fost incitate într-atât încât unii naţionalişti chinezi par a fi dezamăgiţi că armata lor nu a doborât avionul lui Pelosi.

Atitudinile s-au schimbat şi în SUA. Cam singurul lucru cu privire la care pare să mai existe un consens transpartinic la Washington e faptul că China constituie un adversar tot mai periculos, care trebuie înfruntat. Taxele vamale impuse de Trump asupra mărfurilor chinezeşti au fost menţinute şi de administraţia Biden. Ambele administraţii, Trump şi Biden, au extins relaţiile cu Taiwanul.

Biden a afirmat deja de trei ori că SUA vor intra în luptă pentru a apăra Taiwanul dacă va fi invadat de China - o ruptură de politica oficială americană a "ambiguităţii strategice". Insistenţele subordonaţilor săi cum că el s-ar fi exprimat greşit devin cu fiecare nouă ocazie şi mai puţin convingătoare.

Afirmaţiile repetate ale lui Biden cum că SUA ar intra în război pentru Taiwan sunt într-un contrast izbitor cu declaraţia lui limpede, de dinainte ca Rusia să invadeze Ucraina, cum că America nu se va implica direct în acţiuni militare. Faptul reflectă o credinţă larg răspândită la Washington cum că, din motive strategice şi ideologice, soarta Taiwanul va defini balanţa puterii în acest secol.

Oricum, tensiunile nu ar fi dat în clocot dacă nu ar fi avut loc schimbări chiar şi în Taiwan. Insula a ales-o în 2016, şi din nou în 2020, pe preşedinta Tsai Ing-wen, şefa Partidului Progresist Democrat, considerat în mod tradiţional drept "pro-independenţă". Chiar dacă Tsai a evitat orice măsuri formale în direcţia independenţei, este evident că generaţia tânără de taiwanezi îşi vede tot mai mult viitorul ca fiind separat de cel al Chinei continentale.

Formula "o ţară, două sisteme" proclamată de Beijing referitor la Hong Kong a fost vehiculată de el şi ca model pentru Taiwan. Însă represiunea Beijingului din Hong Kong face ca soarta acestui teritoriu să aducă mai degrabă a avertisment înfiorător decât a model de urmat.

Taiwanezii sunt conştienţi că vorbele mieroase ale lui Xi despre o "reunificare paşnică" sunt de fapt termeni cifraţi pentru anexare şi încorporare într-o dictatură. Ei nu vor accepta aşa ceva - şi nici n-ar trebui s-o facă. Ceea ce înseamnă că, dacă Xi e sincer atunci când insistă că problema Taiwanului trebuie soluţionată satisfăcător pentru Beijing de către actuala generaţie, utilizarea forţei e unica lui opţiune.

Iar uzul de forţă din partea Beijingului ar fi o tragedie nu doar pentru Taiwan, ci chiar şi pentru China continentală. Ar duce la pierderi umane masive de ambele părţi, la alienarea definitivă a taiwanezilor de chinezii de pe continent şi la o ruptură în economia globală care ar periclita deceniile de creştere economică a Chinei. Mai presus de toate, ar presupune riscul unui război direct cu SUA şi al unui al treilea război mondial.

Dar faptul că invazia Taiwanului ar fi nesăbuită şi imorală nu înseamnă că ea nici nu se va întâmpla vreodată. După cum o demonstrează atacul Rusiei împotriva Ucrainei, combinaţia dintre naţionalism, autoritarism şi resentimente faţă de puterea americană poate avea efecte puternice şi periculoase.

În condiţiile în care contemplează un conflict pentru Taiwan, Beijing şi Washington se simt obligate să adopte o linie dură prin vorbe şi fapte. Fiecare tabără speră că cealaltă joacă la cacealma. Să sperăm că ambele au dreptate, notează Rador.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News