Sănătatea mentală rămâne un tabu care divizează. Cu toate acestea, bunăstarea interioară ar trebui să fie, de fapt, nucleul dezbaterii. 

Stigmatul în privința terapiei sau a mersului la psiholog s-a mai ameliorat în ultimii ani, mai ales dacă ajunge să nu îți mai pese că le pasă altora. Modul în care ne raportăm la sănătatea mentală, deși este încă deficitar în România, îl consider destul de echilibrat în comparație cu ce se întâmpla acum ceva ani. 

Am făcut terapie încă din adolescență pentru că simțeam că era ceva greșit cu mine. Straturile și substraturile de angoase erau direct proporționale cu straturile de grăsime și straturile de haine sub care mă ascundeam. Prea puțin îmi dădeam seama atunci când căutam rezolvări în terapii, peripluri și chiar mutări din țară că aveam o singură soluție. 

Hipnoza și dansul găinii

Un articol al BBC descrie utilizarea hipnozei în 1970 de către medicul David Spiegel, pentru o pacientă cu o criză acută de astm. ”Odată ce fata a intrat în starea de transă caracteristică hipnozei, Spiegel a fost gata să facă o sugestie, „ingredientul activ” al tratamentului hipnotic, de obicei o declarație atent formulată care va produce un răspuns involuntar. La prima vedere, hipnoza pare unul dintre acele fenomene psihologice care pur și simplu nu ar trebui să funcționeze. Ceea ce îl face atât de interesant este faptul că funcționează adesea. Intrarea într-o stare hipnotică, concentrarea atentă și ascultarea unei sugestii este, pentru mulți oameni, suficient pentru a face ca această sugestie să devină realitate.

Când unei persoane hipnotizabile i se spune că brațul său va începe să se miște ca și cum de la sine, o va face. Când își vor auzi degetele întrețesute vor fi imposibil de separat, va fi ca și cum ar fi ținute împreună cu lipici. Și când li se va spune că nu se vor recunoaște într-o oglindă, vor vedea un străin vag familiar mimând mișcările lor printr-un geam. În următorii 50 de ani după incidentul cu pacienta cu astm, Spiegel a înființat Centrul pentru Medicină Integrativă de la Universitatea Stanford și, după socoteala lui, a hipnotizat peste 7.000 de pacienți”. 

Am ajuns la un hipnoterapeut prin intermediul unei prietene care își îmblânzise anxietatea astfel. Contrar a ceea ce este scris în textul jurnaliștilor britanici, aveam control complet asupra mea. Oricând voiam, aveam posibilitatea să deschid ochii. Contrar și miștourilor primite, nu am făcut ca găina, nu am dansat fiind în transă și nu, nu eram inconștientă. 

Lumile interioare

Prima ședință mi-o amintesc destul de clar. Nu mă puteam relaxa așa cum aveam să o fac mai târziu, dar după mult timp am reușit să îmi accesez lumea mea interioară. În imaginația mea, prin starea de transă, am ars atunci o haină de blană veche, prea grea pentru mine și mi-a foat mai ușor să intru în propriul meu Camelot, la al cărui masă rotundă stăteau toate variantele mele. 

Motivul pentru care am ajuns la hipnoterapie a fost un burnout frumușel, după un an petrecut în Marea Britanie pentru studii. Mă întorsesem acasă, dar fără a simți acel sentiment liniștitor, mulțimile din locurile care îmi plăceau mă înspăimântau și izolarea, care ar fi trebuit să mă ajute, mă speria și mai tare. Acolo, la universitate, am învățat despre igiena mentală, care mi-a fost mai confortabil de aplicat în România. Așa că m-am ținut un an de hipnoterapie, trecând prin mai multe etape și ajungând să cunosc chiar și câteva metode de autohipnoză.

După primele luni de îmbunătățiri constante am rărit ședințele, iar după un an am considerat că nu mai era metoda potrivită pentru mine. Noile mele întrebări nu își mai găseau răspunsurile prin această terapie, iar ăsta a fost, probabil, cel mai blând și frumos șut în fund pe care l-am luat vreodată. Am devenit propriul meu Indiana Jones, căutând ceva ce părea greu de găsit: răspunsuri. 

Un nou drum în bocanci mai buni

Cu toate că mă consideram în toate mințile, povestind la o șuetă de coafor unele dificultăți pe care le întâlneam în viața personală, am fost întrebată ”nu vrei la terapie?”. Atât de defazată eram de problema reală, încât credeam că nu e vorba de mine. ”Ar avea nevoie”, am răspuns. ”Nu! Tu nu vrei la terapie?”, a fost repetată întrebarea. Atunci mi-am dat seama că eram prinsă într-o poveste care nu era a mea, regresând în tot ceea ce credeam că acumulasem până la acel moment. Am cerut pe loc numărul terapeutei despre care tocmai mi se pomenise și am pornit umilă din nou la drum. Numai că de această dată și drumul și ”bocancii” în care mergeam erau mai potriviți și mai buni. 

După doi ani de pauză de la hipnoză, am încercat ceva diferit. Inspirată fiind de o bună prietenă, medic urgentist, care a trecut printr-un burnout după perioada COVID-19 și maternitate, discuția din coafor și gărgăunii mei, am început să citesc despre ceea ce mi se întâmplă și am apelat la terapeuta în cauză care a făcut probabil cel mai important lucru. A ascultat!

Ajung acum timid la concluzia: poate că tot ceea ce avem de făcut, până la urmă, este să ascultăm. Să ne ascultăm. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News