Sunt întrebat adesea dacă este justificată și fezabilă ideea retragerii României din alianța cu SUA și, în caz afirmativ, ce ar putea pune România în loc. Asemenea întrebări sugerează că România nu are alternativă la parteneriatul strategic cu SUA (al cărui inițiator, reamintesc, eu am fost, în calitate de ministru de externe al României în 1997), acesta fiind cumva etern. Cum se poate răspunde?  

CONGRUENȚA INTERESELOR STRATEGICE ESTE CONDIȚIA PARTENERIATLOR STRATEGICE

Există un principiu pe care îl repet și care este valabil atât pentru noi, cât și pentru toți aliații noștri: alianțele se constituie în funcție de interese, iar nu interesele se stabilesc în funcție de alianțe. (Desigur, dacă nu ești în măsură să constitui alianțe puternice, îți vei mai modera și ambițiile, dar asta nu schimbă fundamental regula.)

Atunci când interesele strategice ale două sau mai multor state coincid ori sunt convergente, parteneriatul acelor state are caracter strategic. Când acele interese nu mai coincid sau sunt divergente, declarat sau nu, parteneriatul strategic nu mai are nici o rațiune de a exista și moare. Insistența menținerii lui în viață, prin mijloace artificiale, este contraproductivă; ea poate crea mai multe probleme decât lipsa acelui parteneriat.

Cum interesele sau nivelul puterii ce poate fi mobilizată în susținerea lor sunt variabile în timp (uneori chiar satisfacerea unor interese dă naștere altora noi sau generează un context favorabil formării altor alianțe în cadrul cărora vechile interese se redefinesc), și alianțele sunt variabile. A spus-o deja Lordul Palmerston: nimeni nu este menit a fi prietenul sau dușmanul nostru veșnic; veșnice sunt doar interesele noastre. Palmerston se referea la Anglia, desigur. Nici România nu poate face excepție de la acest principiu.

Care era situația internațională în anii în care parteneriatul strategic româno-american s-a impus ca o necesitate pentru ambele țări? Care erau atunci interesele strategice ale României și SUA?

PRĂBUȘIREA ORDINII MONDIALE BIPOLARE ȘI A SISTEMULUI DE SECURITATE AL ROMÂNIEI LA FINELE SECOLULUI XX

Chiar la începutul ultimului deceniu al secolului XX, întregul sistem de securitate al României, creat în condițiile sistemului mondial bipolar, se prăbușea. Acel sistem avea trei piloni principali: Pactul de la Varșovia (în planul securității militare), CAER (în planul securității economice), ONU și procesul Helsinki (în planul securității cooperative sau al coexistenței pașnice a blocurilor comunist și capitalist). Putem vorbi mult și bine despre natura forțată și conflictuală a raporturilor româno-sovietice, dar, dincolo de analizele sentimentale și prejudecățile ideologice, trebuie spus că umbrela nucleară sovietică oferea întregii Europe orientale o protecție similară celei oferite de umbrela nucleară americană Europei occidentale și, tocmai la umbra acesteia România, beneficiară și a privilegiului de a nu avea trupe străine pe teritoriul său, își putea permite în deplină siguranță, dacă nu chiar în condiții favorizante, deschideri și conivențe euro-atlantice, de natură a-i spori și securitatea și (cel puțin teoretic) prosperitatea.

Odată cu retragerea armatei sovietice din Europa de est (cam tot așa cum armata americană se retrăsese din Vietnam ori, mai recent, s-a retras din Afganistan) și desființarea Pactului de la Varșovia, precum și cu dispariția nu doar a CAER, dar și a cvasi monopolului deținut de sistemul mondial comunist asupra piețelor lumii a treia, România a rămas pe cont propriu. Formal, visul său de independență părea împlinit, dar independența sa nu era durabilă. Pe de o parte, se profila spectrul redeșteptării poftelor hegemonice ale vechilor imperii europene (inclusiv cele ale Rusiei post-sovietice), împotriva căreia nu exista nici o garanție; pe de alta, exista amenințarea izolării internaționale. Echilibrul între fuga de dominare și fuga de izolare nu putea fi menținut decât prin parteneriatul cu o putere globală interesată în existența unei Românii independente și puternice, singură sau integrată într-un sistem de securitate (sub) regional, care să confere viabilitate arhitecturii de securitate concepută de respectiva putere, împreună cu alte puteri globale, în Europa de est – la gurile Dunării și la Marea Neagră.

Din punctul de vedere al macro-echilibrelor globale, dispariția URSS a constituit cu adevărat o catastrofă geo-strategică; „catastrofă optimistă” (sic!), dar catastrofă. Cu un atare înțeles, teza Președintelui Vladimir Putin era corectă și dezordinea internațională subsecventă o confirmă. Aceasta cu atât mai mult cu cât SUA a luat oferta de armistițiu a Președintelui Mihail Gorbaciov ca pe un act de capitulare a întregului bloc sovietic, și, îmbătată de iluzia victoriei în Războiul Rece, în loc să adopte reformele interne necesare adaptării ei la noua realitate internațională și să observe că lipsa unui adversar comun subminează coeziunea alianței transatlantice, s-a erijat în șerif global însărcinat să impună ordinea unui califat secular yankeu. (Așa se explică, printre altele, faptul că, în treizeci de ani de la „marea victorie” a ordinii americane, superputerea americană, sub povara unei misiuni prea ambițioase, a ajuns a-și pierde suflul, iar comunismul real, înfrânt în Europa orientală, a ajuns să învingă în SUA, sub forma comunismului / neo-marxismului cultural; regimurile politice marxiste au pierdut în est, dar ideile marxiste au câștigat în vest.)

Pe acest fundal, elitele politice române post-comuniste știau că: 1. revolta populară care dusese în decembrie 1989 la schimbarea forțată a regimului politic fusese amorsată prin intervenție externă, dar nu occidentală, ci estică, operatorii străini aparținând tocmai blocului sovietic, așa zis „frățesc” (URSS, Ungaria și chiar Iugoslavia); 2. nici un proiect post-bipolar al puterilor euro-atlantice nu integra România în structurile politice și economice ale Occidentului european, frontiera acestuia oprindu-se pe linia Carpaților Orientali, ceea ce implica fie lăsarea întregului spațiu românesc în afară, fie partajarea sa între est și vest, și, în orice caz, desprinderea sa de grupul vecinilor vestici (în special Ungaria) cu care avea o istorie comună, totdeauna marcată de tensiuni atunci când se aflaseră în tabere diferite; 3. Rusia accepta dezintegrarea imperiului său sub condiția (fie și implicită) integrării ei într-o ordine globală multipolară, în care Occidentul capitalist să îi confere un statut de egalitate cu „democrațiile” sale (Mihail Gorbaciov avea să îmi confirme aceasta, peste ani, adăugând că Moscova conta ca, în cadrul noii ordini și în „casa comună europeană”, România să fie amplasată pe palierul lăsat în responsabilitatea sa); 4. Germania, dar și Franța, faimoasele motoare ale UE, favorizau, chiar dacă din motive diferite, fragmentarea fostelor state comuniste din Europa centrală și orientală, printre care și România (alături de Iugoslavia și Cehoslovacia); 5. lipsită de datorie externă, România era lipsită și de orice contacte / credibilitate pe piața financiară internațională, în condițiile în care economia românească, supra capitalizată dar privată de vechile piețe ale țărilor în curs de dezvoltare, reorientate acum spre vest, avea nevoie de lichidități ca să se poată retehnologiza și eficientiza (creditele indispensabile în acest sens nu se puteau obține sau se obțineau la costuri mari dacă nu era acceptată ca membru al familiei euro-atlantice).

INTERESE STRATEGICE AMERICANE ȘI ROMÂNEȘTI LA FINELE SECOLULUI XX

De aici decurgeau interesele strategice ale României care, în sinteză, reclamau un tip de integrare euro-atlantică apt a oferi protecție atât împotriva unei posibile (chiar probabile) renașteri a ambițiilor imperiale ruse, cât și a celor ale Germaniei reîntregite, precum și împotriva revenirii la strategia Pactului Ribbentrop-Molotov. Cu alte cuvinte, integrare fără dominare cu asigurarea durabilității echilibrului între solidaritate și suveranitate. Ceea ce presupunea o politică externă de mare complexitate, care includea realizarea unui parteneriat special cu singura superputere a momentului, SUA, fără a se limita la aceasta.

Care erau atunci interesele strategice ale SUA? Pentru Washington, sabordarea URSS, lichidarea „voluntară” a blocului sovietic și dispariția Pactului de la Varșovia, oferea oportunitatea consolidării și globalizării „păcii americane” (care includea universalizarea modelului de viață american, cu „valorile” sale culturale specifice), cea a reunificării Europei, cu menținerea acesteia sub controlul strategic transatlantic, și cea a evitării unei antante ruso-germane de natură a crea un imens spațiu euro-asiatic, în opoziție cu emisfera vestică nord-atlantică. De aceea America a favorizat consolidarea independenței, suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei post-sovietice, a promovat albanizarea Balcanilor de vest (de dragul acesteia, acceptând politica germano-franceză a dezmembrării Iugoslaviei) și a stimulat atât secesiunea statelor federate ruse din Caucaz (exemplul tipic este cel al Ceceniei), cât și americanizarea republicilor transcaucaziene (în special, Georgia și Azerbaidjanul), simultan, în compensație, cu transformarea G7 în G8, prin primirea Rusiei în grupul statelor celor mai dezvoltate ale lumii, și asocierea între Rusia (alături de Ucraina) și NATO, ca prim pas, niciodată urmat de alții, către un pact defensiv global. În același timp, Washingtonul s-a opus atât unei antante ruso-germane (precum cea care în trecut prinsese într-un clește strategic letal România Mare) și emancipării strategice a Europei, tot mai germane, în raport cu concepția strategică transatlantică.

Este evident că România avea datele necesare pentru a se insera util în strategia regională a SUA. Fără a intra în detalii, să reamintim doar rolul istoric al României în formarea națiunii civice albaneze și autodeterminarea acesteia, pe vremea războaielor balcanice, ca și relația specială a Bucureștiului cu Tirana în timpul Războiului Rece, contribuția esențială a diplomației românești în adoptarea Tratatului de la Montreaux (privind regimul strâmtorilor Mării Negre) și tradiția cooperării politice româno-turce pentru asigurarea stabilității geo-strategice în spațiul pontic, capacitatea României de a crea, împreună cu Polonia și Ucraina, acel intermarium care să constituie un baraj atât în calea unei noi expansiuni rusești, cât și în aceea a unei îmbrățișări strategice anti-atlanticiste ruso-germane. Pentru ca atuurile românești să fie folosite de America, integritatea teritorială a României trebuia susținută, ca și apartenența sa la familia euro-atlantică, inclusiv prin evitarea decuplării Bucureștiului de statele grupului de la Viszegrád. De aceea, deși, din motive ce nu au a fi meționate aici, invitarea României pentru intrarea în NATO nu a venit în 1997 la Summitul de la Madrid, documentul final al acestuia atesta clar, printr-un paragraf special, egala sa eligibilitate cu statele invitate. De asemenea, pe aceeași linie de gândire, SUA a sprijinit reluarea relațiilor funcționale ale României cu FMI și BM. 

Această congruență a intereselor strategice româno-americane era circumscrisă în anii 1990 de împrejurarea că pe locul întâi al priorităților politicii externe americane de atunci se afla relația cu Europa; acolo unde urmau a fi gestionate, în primul rând, urmările Războiul Rece, tocmai încheiat (cel puțin formal).

Mai este, oare, aceasta situația și astăzi, când prioritățile strategice ale SUA s-au mutat din Europa în Asia, din Orientul Mijlociu în Extremul Orient, din Atlantic în Pacific și din Marea Caspică (Caucaz și Asia Centrală) în Oceanul Indian, în timp ce, după eșecul politicii de îngrădire a Rusiei și de menținere în ascultare a Europei germane, s-a revenit la retorica și practicile Războiului Rece (extinse acum și cu privire la aliații din „vechea Europă”)?  

ȘI IMPERIILE MOR, DAR MOR URÂT

Problema parteneriatului strategic dintre România și SUA nu se rezumă doar segregarea intereselor strategice ale partenerilor; cu precizarea că interesele SUA sunt cele care au cunoscut modificări esențiale, iar nu interesele României. Acestei evoluții i se adaugă și împrejurarea că imperiul american se deplasează pe un curs descendent care, chiar dacă nu este abrupt, îi răpește capacitatea necesară de a garanta atingerea obiectivelor amintitului parteneriat.

Imperiile se nasc și mor. Paul Kennedy, printre alții, a făcut o profundă analiză a cauzelor aflate la originea căderii imperiilor. SUA nu poate face excepție. Cu atât mai mult cu cât sistemul de recrutare a personalului care introduce date în computerele ținute pe post de decidenți în SUA, provine din universități unde Marx și Marcuse (cu al său „om unidimensional”) sunt mai admirați decât Milton Friedman sau Henry Kissinger.

Or, ar trebui, oare, ca România să rămână în alianțe cu imperii senile mai preocupate de a-și săpa propria groapă, decât de a le oferi aliaților securitate militară, investiții, scutire de vize de călătorie, susținere politică, acces la tehnologii etc? Este România condamnată să stea etern alături de aliați care, după ce o împing în aventuri militare străine de tradițiile geopoliticii ei și interesele sale fundamentale, se retrag din teatrele de luptă fără a le păsa de soarta camarazilor fideli lăsați în urmă? Evident că nu! Ce poate aștepta România de la aliați care nu pot soluționa nici o criză la ei acasă, dar îi dau lecții de cum să rezolve crizele pe care chiar ei i le-au transferat? La ce servesc aliați care nu pot aduce pacea durabilă nicăieri în lume, chiar dacă sunt în stare să câștige războaiele, adesea chiar de ei provocate? Aliați care nu pot face față, nici în țara lor nici în lume, provocărilor unei pandemii, dar profită de aceasta pentru a limita pretutindeni drepturile și libertățile indivizilor ce nu vor să li se supună? Aliați care își reneagă trecutul istoric și se prăbușesc în confuzii identitare, care încearcă să impună lumii pseudo-valori străine de cultura acesteia și potrivnice legilor naturii? De ce să stai lângă asemenea aliați? Cine ar sta?! Nici SUA nu stă.

Retragerea din Afganistan, fără cea mai mică grijă pentru a negocia securitatea aliaților români, prezenți acolo exclusiv din solidaritate cu America, este doar ultimul și cel mai relevant exemplu al decadenței /neputinței acesteia. Există, însă, și exemple mai vechi.

Unul ar fi abandonarea sprijinului economic pentru Cecenia, după ce Rusia lui Boris Elțîn, inclusiv sub presiune internațională, acceptase să îi recunoască independența. Rezultatul a fost transformarea Ceceniei într-un stat eșuat și împingerea ei înapoi în brațele Federației Ruse. Ceea ce s-a repetat și în 2008, când, după inflamarea veleităților geopolitice și alimentarea politicii rusofobe a Președintelui Mihail Shakashvili, pe care nu a avut puterea de a o susține până la capăt, SUA a lăsat Georgia la discreția Moscovei, practic abandonându-și strategia caucaziană. 

„Retragerea din Balcani”, cu tulburarea echilibrelor geopolitice regionale și violarea dreptului internațional prin impunerea secesiunii kosovare, poate fi văzută ca o „soluție afgană” avant la lettre. După ce România acordase sprijin intervenției americane în regiune (inclusiv prin interzicerea survolului forțelor armate ruse în drum spre Priștina), simultan cu anumite gesturi de susținere a Serbiei (ex. adăpostirea flotei civile aeriene sârbe la Timișoara), în speranța că toate părțile vor fi aduse la negocieri de natură a evita distrugerea completă a Iugoslaviei (dorită de Germania) și a păstra echilibrul de putere regional (în spiritul Păcii de la București din 1913), românii s-au văzut în brațe cu o decizie inacceptabilă pentru ei (recunoașterea autodeterminării Kosovo, fără existența unui acord cu Serbia, refuzată până și de Președintele Băsescu, servul necondiționat al „Marelui Licurici”), urmată de plecarea tiptilă a Americii din Balcani, curtea din spate a României, înainte ca o reală „pax balcanica” să se fi conturat.

În schimb, pe altarul parteneriatului, Bucureștiul a trebuit să renunțe la proiectul unui gazoduct care ar fi trebuit să lege Marea Caspică (respectiv riveranii acesteia) de Marea Egee, trecând prin Transcaucazia, Marea Neagră și România spre a ajunge în Italia, pe motiv că, tranzitând și Serbia (singura rută economică), ar fi adus avantaje naționalismului sârb americano-sceptic. România nu a fost niciodată compensată pentru acest sacrificiu, cu efecte vizibile inclusiv astăzi când facturile la energie explodează.

Ucraina este un alt exemplu. După ce, fără consultarea partenerului român, ba chiar împotriva politicii promovate de reprezentanți ai României în OSCE și UE (sunt unul dintre aceștia), a pus gaz pe focul naționalismului ucrainean și a aruncat în aer un și așa fragil acord între Președintele Ianukovici și opoziția mobilizată în Piața Maidan (doamna Victoria Nuland, revenită acum în conducerea Departamentului de Stat, a fost acolo și a lăsat urme de neșters), contribuind astfel la secesiunea Crimeii și Malorusiei, urmate de izbucnirea războiului civil în Donbas, constatând că nu are nici resursele nici interesul de a apăra frontierele sovietice stabilite de Stalin și Hrușciov, SUA a încercat să își transfere „acțiunile ucrainene” Germaniei sau chiar Rusiei, fără grijă pentru haosul lăsat în urmă. În acest context, României i se cere să ducă pe contul și riscul său o luptă de partizani pe frontul ucraineano-rus, în pofida propriilor sale interese, obligată fiind să acționeze ca ariergardă a partenerului transatlantic în retragere.

Înfrângerea din Afgansitan, în care a fost antrenată și România, este, așadar, capacul pus pe oala parteneriatului strategic româno-american, din care supa intereselor comune, lăsată necugetat pe foc pentru prea multă vreme, s-a evaporat cu totul. Să adăugăm că, legat de Irakul vecin, unde armele de distrugere în masă care au justificat războiul nu s-au găsit niciodată, în ciuda unui alt eșec al statului american, cel puțin acțiunile firmei Halliburton (apropiată fostului vicepreședinte Dick Cheney) au crescut de 500 de ori. Aceasta în timp ce României i se cere să dea pe nimic companiilor occidentale (inclusiv americane) hidrocarburile din Marea Neagră. 

Este limpede că imperiul american, altădată necesar, se zbate acum să supraviețuiască, refuzând să accepte verdictul istoriei. În acest sens, de înțeles, dar de neacceptat, aruncă din nacela balonului său geopolitic, care pierde constant înălțime, printre altele, parteneriatele care nu îi mai sunt necesare. Este trist pentru România. Trebuie, oare, însă, și România să ignore mersul istoriei, numai pentru că parteneriatul româno-american a fost o idee bună la nașterea sa, cu un sfert de secol în urmă? La urma urmei, nu România a părăsit principiile parteneriatului, ci SUA.

ȘI PRIETENIILE, CÂND SUNT NEPOTRIVITE, POT FI LETALE

John Kennedy și Henry Kissinger sunt creditați cu maxima potrivit căreia „este periculos să fii dușmanul SUA, dar să îi fii prieten poate fi letal”. Este un avertisment la care România trebuie să gândească foarte serios. Și, din păcate, are tot mai multe argumente pentru a o face de urgență. Totuși, România a existat și a trăit și fără parteneriatul cu SUA.

Adagiul „ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” își găsește aplicare atunci când prietenii te tratează de o manieră în care dușmanii nici nu mai sunt de trebuință. Ceea ce se întâmplă atunci când îți cer să rupi alianțe vechi, care s-au dovedit esențiale în momente istorice dificile pentru siguranța ta (ex. solidaritatea Chinei cu România în condițiile invaziei Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968, a contat mai mult decât metaforele patetice ale Președintelui Johnson referitoare la „câinii războiului”), ca să te implice într-o confruntare contrară tuturor instinctelor tale geopolitice și tuturor intereselor tale vitale, cu un vechi aliat, tocmai când acesta, o îndepărtată putere emergentă lipsită de orice tradiții expansioniste, este pe punctul de a deveni cel mai important actor global.

În astfel de situații este uneori mai bine să nu ai nici un fel de aliați, decât să îi ai pe unii care te bagă în încurcătură cu promisiunea, niciodată respectată, de a te scoate de acolo atunci când nu vei mai putea face față. (Studiul documentelor declasificate a arătat că SUA a intrat în viesparul afgan, la începutul anilor 2000, fără nici o „strategie de fugă” – așa numita „exit strategy”, iar când fuga, fie ea rușinoasă, a devenit singura soluție sănătoasă, a fugit fără a-i păsa de aliații români.) 

În ciuda celor menționate aici, nu cred că suntem chiar în situația ca parteneriatul cu SUA să ne fie letal, dar evoluțiile trebuie urmărite, iar de se va ajunge acolo, ceea ce nu este imposibil, ba chiar se conturează a fi probabil, vom fi obligați să ne amintim și  de zicala că mai aproape decât haina este cămașa. De americani ne poate fi milă (și o observație șocantă este tocmai aceea că în vremea din urmă SUA nu mai inspiră nici respect, nici admirație și nici chiar teamă, ci... milă); de noi, însă, ni se rupe inima.

Este bine ca toate aceste lucruri să fi spuse limpede și tare acum, atât pentru a-i pune în stare de alertă pe analiștii și planificatorii noștri politici, atrăgându-le atenția că în Spielkrieg (jocul de-a războiul) nici o ipoteză nu este exclusă, cât și pentru a-i preveni loial pe prietenii americani că dacă o țin într-una cu nebuniile și continuă să ne ignore interesele, sfaturile și mândria, s-ar putea să ne vadă „întorcând armele”. Am mai făcut-o.

Asemenea avertismente sunt menite atât a ne proteja pe noi, cât și a-i proteja pe aliații noștri și alianțele noastre. Nu vrem să scăpăm de aceste alianțe, ci să le salvăm. Dacă aliații țin, însă, să se sinucidă, ei au a ști că în nici un caz nu vom fi dispuși să mergem cu ei în mormânt.

Nu ne putem dori (încă) ieșirea din parteneriatul cu SUA, deși nu îi prea mai găsim temeliile strategice, dar trebuie să fim atenți a nu trece de punctul în care costurile sale depășesc beneficiile sau a nu ajunge să îi fim noi mai fideli decât americanii.

De altfel, în acest sens sunt și semnalele venite de la Washington. Președintele George Bush Jr. însuși, prezent la București cu ocazia intrării României în NATO, îndemna România să construiască punți spre Rusia. Marele strateg american George Friedman, fondatorul Stratfor, insista că România, Polonia și celelalte țări central și est europene nu trebuie să conteze pe solidaritatea militantă a SUA în cazul unei crize majore în regiune, fiind mai înțelept să se asocieze între ele spre a face față sfidărilor geopolitice. Aflat la București, în octombrie 2018, profesorul John Mearsheimer, reputat politolog de la Universitatea din Chicago, a vorbit, inclusiv cu prilejul unei întâlniri la care am participat, despre politica externă a SUA și influența acesteia asupra Europei și, în particular, a României. În context, a subliniat nevoia urgentă ca România să își normalizeze raporturile cu vecinătatea sa estică (și nu avea în vederea Ucraina sau Moldova, ci Rusia), stabilind parteneriate în spațiul euro-asiatic. Dl. Mearsheimer nu a sugerat, în nici un fel, abandonarea parteneriatului cu SUA, dar a făcut clar că supraestimarea și absolutizarea sa sunt contraproductive.    

Românii care insistă în ignorarea acestor mesaje nu sunt pro-americani, ci clienți ai unor cercuri de interese din America sau fanatici ai unor curente de gândire născute acolo pe care toți americanii cu scaun la cap le repudiază.

NU ÎNLOCUIREA ALIANȚEI CU SUA, CI RECONFIGURAREA SISTEMULUI DE SECURITATE NAȚIONALĂ ROMÂN

Maxima care avertizează că sunt pline cimitirele de oameni indispensabili se aplică și imperiilor care se cred indispensabile. Pentru a ne convinge este suficient să privim spre Afganistan - cimitirul imperiilor care se credeau nemuritoare.

Imperiul american, nu este, însă, încă mort, ci numai pe moarte; iar moartea sa va fi lentă și grea, căci încă dispune de cea mai performantă armată a lumii, incapabilă totuși să ajungă la păci durabile, de o economie situată pe unul din primele două locuri în ierarhia mondială, incapabilă totuși de creștere și de soluționare a crizelor, și de tehnologii avansate, incapabile totuși să țină pasul cu ritmul progresului tehnologic asiatic. O moarte, totodată urâtă, care va trage la fund și pe alții, în special din rândul aliaților. (Lovitura neloială dată Franței, cu mâna Australiei, prin denunțarea unui mare contract având ca obiect livrarea câtorva zeci de submarine de luptă de producție franceză, vorbește tocmai despre asta.)

Lucrurile se vor petrece așa nu pentru că imperialismul american ar fi mai rău decât altele, ci pentru că aceasta este conduita tuturor imperiilor decadente care, în loc să încalece înțelept valul istoriei, încercând să folosească atuurile rămase (putere militară, competitivitate economică, creativitate tehnologică) pentru negocierea unui statut post-imperial rezonabil, i se opun. Împlinirea destinului nu poate fi însă evitată, ci, cel mult, amânată; iar costurile amânării sunt mari pentru toată lumea.

Iată o altă problemă pe care o are de rezolvat România: cea a tranziției de la „pax americana” la „pax post-americana”. O problemă ce se cere rezolvată de pe poziția partenerului loial; respectiv a partenerului care nu dă exemplul rău al reorientărilor oportuniste, ci sfatul bun al asocierii cu puterile emergente, astfel încât intrarea Americii (și aliaților ei) în ordinea viitorului (în speță, în secolul Asiei) să nu se facă prin recul, ci printr-un marș al convergențelor.

De asemenea, și în politică funcționează principiul vidului: când o putere dispare, locul lăsat gol este imediat ocupat de alta (nu neapărat mai bună sau mai simpatică, întrucât toate puterile au, în ultimă instanță, logici și psihologii similare). Așa va fi și deja este cu vidul creat de reculul puterii americane. Nu avem de ce ne uita în globul de cristal. Este suficient să ne uităm pe hartă și pe statistici.

Așadar, când va sosi momentul, ceva / cineva de pus în loc se va găsi. Totul este ca până atunci România să nu se fi pus în situația de a nu mai fi acceptată de nimeni ca aliat sau ca interesele sale obiective să fi devenit, ca urmare a deciziilor sale subiective, incompatibile cu interesele tuturor aliaților potențiali relevanți.

Ideea pe care noi, românii, trebuie să o avem mereu în minte, însă, nu este aceea de a căuta să înlocuim un aliat vechi cu unul nou mai bun, cu atât mai mult cu cât marile puteri potențial aliate nu sunt nici bune nici rele, ci adecvate sau inadecvate în promovarea intereselor noastre vitale, ci să adăugăm vechilor aliați pe alții noi, astfel încât alianțele noastre să fie tot mai eficiente în atingerea scopurilor noastre.

Întrebarea cu cine înlocuim SUA este simplistă și de două ori eronată, în măsura în care sugerează că stingerea parteneriatului strategic la care, repet, Washingtonul a renunțat înainte ca Bucureștiul să fi renunțat, implică, pe de o parte, excluderea Americii din sistemul de alianțe românesc și, pe de altă parte, identificarea unei puteri similare cu care să formăm o alianță similară. Nu acesta este jocul.

Când România a fost membră a Pactului de la Varșovia, a stabilit relații cordiale cu SUA, liderul alianței adverse. Moscovei nu i-a convenit, dar a trebuit să se adapteze, pentru a nu risca o defecțiune românească totală. Cam la fel cum face acum SUA în relația cu neo-otomanismul turc.

Astăzi, o bună relație cu Rusia nu înseamnă să fim împotriva Americii; tot așa cum intrarea noastră în NATO nu s-a făcut împotriva Rusiei. Am afirmat asta atunci, atât noi cât și SUA; trebuie să o reafirmăm și acum. Ar fi o expresie de consecvență și onestitate.

În 1997, pe când România bătea energic la porțile NATO, izbindu-se de vetoul american (să nu uităm), aflați în vizită de stat în China, cu președintele Emil Constantinescu, le-am spus liderilor chinezi că dorim să păstrăm parteneriatul strategic româno-chinez dincolo de schimbările politice și ideologice. Chinezii ne-au răspuns că nu sunt de acord cu extinderea NATO în condițiile unei ordini mondiale monopolare, dar că au deplină înțelegere pentru motivele care determină România să devină membru NATO și susțin aspirațiile sale în acest sens, cu convingerea că împlinirea lor va aduce Chinei un prieten în cadrul Alianței Nord-Atlantice. De ce nu am spune astăzi același lucru SUA. Politica este arta posibilului. Dacă într-adevăr, suntem un partener real și prețios, SUA va înțelege și interesele noastre și, în loc să renunțe la noi, își va adapta interesele astfel încât să rămânem compatibili, dacă nu în convergență.

Tot în 1997, România a creat o serie de structuri regionale (parteneriate, trilaterale etc.) în dublul efort de a se plasa în poziția de lider regional, de pe care, așezată fiind la masa liderilor regionali, să poată negocia mai bine cu puterile globale, și de a ajunge la un nivel de securitate rezonabil chiar și în absența integrării euro-atlantice. Aceasta din urmă nu era opțiunea preferată, dar era o variantă acceptabilă.

De ce nu am încerca să resuscităm imediat aceste parteneriate locale?! Demersul ar fi cu atât mai fezabil cu cât și statele grupului de la Viszegrád, ca și cele balcanice, își resetează acum politica externă și sunt disponibile pentru soluții de securitate locală în perspectivă suveranistă. Astfel ne-am putea oferi, eventual, și condiții pentru redefinirea parteneriatului cu SUA și reabilitarea sa pe baze noi.

Într-un sistem de alianțe complex și flexibil, partenerii nu se schimbă (neapărat), ci se schimbă accentele, astfel încât echilibrele de putere să se mențină, în condițiile în care atât interesele, cât și mijloacele pentru promovarea lor sunt în dinamică.

În fine, în politică elementul timp contează. Fiecare decizie își are timpul ei. După expresia Ecleziastului, există un timp când vii și un timp când pleci, un timp al începutului și unul al sfârșitului. Totul este ca momentul oportun să nu treacă fără să îl observăm. Până atunci, nu are rost nici să speculăm excesiv nici să ne punem toate cărțile tactice pe masă. Este necesar doar să ne amintim că gospodarul bun își face iarna car și vara sanie, precum și că așa cum ne așternem azi, așa vom dormi mâine.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News