Vișinescu nu avea cum să se opună întâlnirii cu destinul și să evite pasul pe eșafodul Istoriei.

Dar oare odată cu moartea torționarilor Alexandru Vișinescu și Ion Ficior – decedat în urmă cu două luni tot în închisoare – a închis România procesul torționarilor? E o întrebare la care ne va răspunde timpul. Să credem asta, am convingerea că ar fi o eroare nu doar în fața Istoriei, dar mai ales în fața victimelor regimului apus. În fața memoriei acestora.

Vișinescu a murit în penitenciar, la fel ca cele cel puțin 12 victime de a căror dispariție brutală se face direct vinovat. Fără însă să fiu cinic, spre diferență de aceștia, Vișinescu murit ”acasă”, tocmai acolo unde și-a desfășurat atâția ani ”activitatea”.

Produs al Securității și al stalinismului anilor '50, Alexandru Vișinescu a condus penitenciarulul de la Râmnicu Sărat între 1956-1963, aproape întreaga perioadă stalinistă a României.

Nu puține au fost vocile care la condamnarea sa din februarie 2016 făceau apel la compasiune și umanitate pentru un bătrân care avea oricum zilele numărate. Mai ales că, nu-i așa, iată că trecuseră deja și aproape trei decenii de la Revoluție, timp în care nu s-a făcut nimic.

Răspunsul cred că este mult mai complex și depășește persoana lui Vișinescu sau Ficior. El nu se regăsește doar în necesitatea de a ”corecta Istoria” și a face dreptate celor care, nevinovați, au îndurat suferințe inimaginabile în penitenciarele comuniste. Este și exemplul pe care îl dă societății România ca stat ce nu poate rămâne impasibil la crime împotriva umanității, indiferent de vârsta înaintată pe care o au acești torționari. Că ar fi fost de preferat și normal ca aceste procese să fi avut loc mult mai devreme, nu la aproape trei decenii de la Revoluție? Nu am niciun dubiu că da!

Am adus vorba de umanitate în rândurile de mai sus. „Finis origine pendet” spuneau romanii, adică „sfârșitul depinde de început”. Este și cazul de față. Alexandru Vișinescu nu a avut nicio urmă de regret, nici măcar în ultimul ceas. Nu s-a considerat responsabil de moartea deținuților politici în penitenciarul a cărui comandat era. Iar agresivitatea nu și-a pierdut-o nici la înaintată bătrânețe. Agresiunile împotriva presei rămân memorabile, cu precădere episodul ”Futu-ți Cristosu' mă-tii să-ți fut!”, când într-un acces de ură viscerală, Vișinescu a încercat să lovească cu pumnul, la fel ca în tinerețe, un ziarist.

Bătăi, umilință, tortură fizică, înfometare cumplită, frig, tortură prin lipsă de somn, interzicerea accesului la medicamente vitale. Sunt doar câteva din metodele torționarului, metode pe care nu le voi mai relua.

Ce urmăresc să subliniez e modul impasibil în care și-a privit procesul, nefiind mișcat nici măcar de cele mai răvășitoare mărturii ale victimelor sale. Printre cei torturați se numără și liderii țărăniști Ion Mihalache – care a și decedat la Râmnicu Sărat din cauza regimului carceral –, Corneliu Coposu și Ion Diaconescu.

Cutremurător e că, în ciuda tuturor dovezilor incontestabile, Vișinescu a susținut cinic că Ion Mihalache a murit ”de bătrânețe” iar Ion Diaconescu nu a fost niciodată închis la Râmnicu Sărat, numindu-l ”mincinos” și ”jigodie”. Acesta a fost Alexandru Vișinescu. Omul.

Sigur, profesional Vișinescu a susținut mereu că era legat de mâini și executa obligat, fără să clipească, ordine venite de sus. Nu a fost așa și bineînțeles că e cel puțin naiv să plecăm atât de ușor după fentă. Aceeași carte au jucat-o și naziștii după ce al Treilea Reich s-a prăbușit iar crimele războiului și Holocaustul au fost judecate.

Din postura de comandant al penitenciarului, Vișinescu era cel care stabilea condțiile carcerale la Râmnicu Sărat. Așa cum am mai precizat, torționarul a fost produsul sistemului care l-a scos din mizerie. A crezut cu dârzenie în stalinism, Partid, crimă în numele socialismului și a luptei de clasă, crearea omului nou prin ”reeducare” comunistă.

Cazul Vișinescu a reprezentat o premieră pentru România. Primul torționar judecat și condamnat pentru crime împotriva umanității. A urmat Ion Ficior. Ambii au fost condamnați la 20 de ani de închisoare și au sfârșit în spatele gratiilor. Dar ce urmează acum?

Coborârea cortinei peste procesul torționarilor, după cele două condamnări și decesul celor doi, ar fi un eșec nu doar al muncii asidue pe care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) a început-o acum câțiva ani sub conducerea lui Andrei Muraru, actualul conslier prezidențial, dar mai ales un eșec al României și al întregii societăți.

Sigur că lista posibililor torționari din anii '50 sau '60 este limitată, vârsta acestora fiind foarte înaintată, dar crimele comunismului nu s-au rezumat doar la perioada stalinistă. Anii '70 și '80 pot fi o adevărată cutie a Pandorei pentru cei care nu s-au sfiind să recurgă la crimă din obediența profundă în care au servit un sistem ce a creat monștri. La propriu.

În 2013, după ce crimele lui Alexandru Vișinescu au fost scoase la lumină, pe blocul unde acesta locuia în centrul Capitalei, au apărut mai multe mesaje. Poate cel mai sugestiv spunea aș: „Cioc, cioc … Torționarule, ești acasă? Morții nu te lasă”.  

Dacă victimele sale nu-l lasă să ”doarmă” nici acum, citându-l pe marele poet Ion Minulescu, „noi nu vom ști-o poate niciodată”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News